Ecouri la volumul "Intrare libera"
 

Carol Isac:

Poeme in direct

 

Cartea de debut a poetei Madeleine Davidsohn, Intrare libera (editura “Minimum”) este ca o scrisoare trimisa unui adresant cunoscut, in anumite privinte chiar amic intim, cu scopul de a-i impartasi impresii de moment…Temeiurile ei [ale poetei, n.n] creatoare sint lecturile cumulate din poeti de circulatie; sint sesizabile urme din Cosbuc, Alecsandri si Minulescu, probabil si din alti autori, iar aici, in Israel, desigur ca i-a cultivat – in traducere sau poate in original – pe poetii generatiei romantice care au pus primele caramizi la ridicarea tarii evreiesti.
Am citit poeziile ei cu placerea de a redescoperi limbajul simplu, expresie a sinceritatii spontane, trecind repede peste naivitatile inerente unei atari modalitati.
Poeta nu forteaza stacheta posibilitatilor, este corecta pina la limita cu foaia de hirtie din fata ei si acesta este si meritul pe care il apeciem de la prima la ultima fila a volumului. Are un cult statornic pentru ordinea clasica a poeziei; versul alb, constructiile fanteziste, metafora cautata nu intra in arsenalul ei poetic.
Redescoperim, cu nostalgie, muzicalitatea ritmului, cadenta rimei, rotunjimea perfecta a versului. Vad aici o ordine interioara care limpezeste perioadele de deruta.

 

Eveline Folea:

Marturisiri, vise…

 

Madeleine Davidsohn ne daruie un manunchi de versuri, marturisiri sincere si vise, caci in lumea visului nimeni – ne spune poeta – nu-ti cere “biletul de intrare” (Intrare libera), trebuie doar sa fie inaripat.
Si chiar daca in unele poezii – Cochetind cu ploaia, Se anunta ploaie la televizor – descoperim o influenta minulesciana, ne intimpina totusi un abur personal, ca intr-un cintec in melos cald. De altfel, printre poetii preferati poeta avea sa-l aminteasca – alaturi de Blaga, Puskin, Esenin – si pe Minulescu.
Nu stiu daca putem vorbi de o poezie erotica in evantaiul Madelenei Davidsohn, insa descoperim acea vibratie si neliniste topite in versuri ca: “daca iubesti, eu sint o struna care cinta” (Ruga);  “Unde sa te caut, / Esti mare, esti ploaie, esti vint?” (Intilnirea); “Te-am asteptat sa vii aseara / …Te-am asteptat la gura sobei…” (Se-anunta ploaie la televizor) etc. Locurile pe care le-a parasit in 1973, facind Alia, aveau sa-i revina in amintire, creionindu-le si in unele poezii despre tirgusorul evreiesc. In aceasta atmosfera se opreste la unele figuri ciudate: “Nebunul”, o parabola din care apare strimbatatea lumii, “Nebuna cu destinul tragic al acelei domnisoare lovite…de un nenoroc”. “Ucenic in Israel” in noile realitati, sub cerul dogorind incins si sub vintul hamsin-ului, poeta nu uita plaiurile unde s-a nascut si copilarit: “Muntii cu vaile / Mioarele, cintarile” (Dorul); si chiar tesatura maiastra a Carmelului i se pare poetei o scoarta olteneasca (Covorul bunicii). O sensibilitate profunda este inchisa si in poezia Cintec pentru papusa Margaretei…
Asteptam noi aparitii, fiind siguri ca poeta este investita cu har creator.

..............................................
 

Marius Mircu:

Ne intoarcem la poezie:
Intrarea e libera 

 

Mi s-a umplut casa de lumina, de culoare, de poezie, de cind am capatat de la Madeleine Davidsohn din Haifa, cea binecuvintata si din punct de vedere cultural-romanesc, volumul ei recent Intrare libera, “cartea unei debutante”, cum se spune in prefata.
De la primele pagini mi-am dat seama ca nicidecum nu este vorba de o debutanta, ci de un incercat poet…
Madeleine Davidsohn are ce sa spuna si se pricepe minunat cum s-o spuna, facind din orice, poezie. Imbina fericit traditionalismul cu modernismul, incit sint incredintat ca o accepta ambele tabere. Intrare libera pentru cine – amator sau nu de versuri – e doritor sa guste poezie. Nu cu lingurita, ci cu…polonicul!
Incepusem sa aleg o poezie, spre a o cita aici, ca exemplu, ca sa va conving nu cu vorbele mele prozaice. Am ales repede. Dar tot atit de repede am mai ales una…Si inca una…Nu, nu pot alege una, ma cearta celelalte din carte. Cartea intreaga trebuie citata!
Ma intorc la poezie. Ne intoarcem la poezie!
.....................................................
 

Elena-Esther Tacciu:

Poezia sentimentului 

Fara a fi constrinsa de prestigii consacrate, fara a fi tributara modelor si modelelor, poeta ne spune “pasul”, cum se zice, fara retineri ca va fi numita sentimentala…
Ea [autoarea, n.n.] sta singura cu amintirile, la o masa mica, eventual in rapaitul ploii, asteptind pe cineva, un barbat care poate e pe front, sau poate in alta parte, care va veni si va pleca. Ea va compune in lipsa lui cintece de pahar, nostalgice, muzicale, cu rime capricioase si firesti, care se cer recitate tot la masute de cafenea, intre cel mult doi prieteni…
Versurile de dragoste au un fel de absenta / prezenta a Celuilalt care ne tulbura. Lexicul familiar exclude orice afectare, dar si orice ironie. Tinuta de gala, arma principala a cochetei, e inlocuita prin obiecte si substante moi, care sugereaza somnolenta fericita: “Te-am asteptat sa vii aseara / Si-n cinstea ta am imbracat / Papucii caldurosi de stofa / Si cu halatul flanelat”. “Gura sobei”, “orologiul” care “sunase tocmai ora sase” (cifra lui Venus, a iubirii, buna intuitie), ploaia oarecum bacoviana, bataia la geam, baletul mut al intilnirii ramin simple si poetice: “Am tras in laturi draperia / Fereastra am intredeschis / Si degetele tale ude / In palma calda le-am cuprins”. Caldura egala, mocnita, asteptarea cu rasplata ei de implinire ocrotesc acest cuplu despartit. Strofa de incheiere cuprinde armonic nume ebraice care in alte texte distoneaza (“agadaua”, de pilda). Catastrofa din Golf va ocroti cu siguranta insula fericita a perechii: “Simteam in aer asteptarea / Si cerul fulgera-n Mifrat / …Cind s-a pornit deodata ploaia / Cum a prezis-o Uri Bat”. Momentul istoric israelian, localizat cu precizie,  …inlatura tripticul etern al dragostei… - asteptare, intilnire, despartire…asta pentru ca frisonul subteran…sentimentului, felul in care …de mobilier si imbracaminte…concretizeaza spatial…

 

 

Carol Isac:

Un poet care are ceva de spus 

Este o adevarata bucurie sa afli ca nu departe de tine – desi astazi distantele sint inghitite rapid – a aparut un poet care are ceva de spus si inca cu miez si farmec si nu poate fi banuit ca exerseaza numai cu o senina gratuitate. O astfel de persoana este Madeleine Davidsohn. Aflam in ceea ce se scrie in prefata cartii de debut ca a pasit pe acest drum cu timiditate, ca nu a dat curs primelor incurajari venite din partea unor oameni avizati si ca s-a incredintat tiparului tirziu si cu reticenta. Medic de profesie, n-a vrut sa riste, tot asa cum nu risca, desigur, sa decida diagnostice decit dupa o aprofundata verificare. Cum ar fi putut, asadar, sa-si puna singura un diagnostic intr-o incercare atit de dificila si nesigura cum este poezia? Dar s-a intimplat, cum citim de asemenea in prefata, ca poezia a devenit sau mai corect spus, a fost dintotdeauna pentru doamna Davidsohn, un mod de a trai, daca nu chiar de a supravietui.
Mai aflam ca cel dintii care a intuit sensibilitatile Madelenei Davidsohn a fost demult, demult, la Bucuresti, poetul Camil Baltazar. Omul care a descoperit si incurajat, intre cele doua razboaie numeroase condeie, a indemnat-o sa scrie si iarasi sa scrie. Mai tirziu, in Israel, criticul Sergiu Levin a indemnat-o sa publice…
Si totusi poezia doamnei Davidsohn nu este pronuntat aspra, nici dominata de regrete sau de porunci morale. Regasim armonia eterna a universului, desi tulburata de faptul cotidian si cind te astepti mai putin, de la sunete grave urca la sunete de clavecin, la versuri de spus chiar la o serbare, dar demne de cartea unei autoare cu statut liric bine cladit…
Familia poetilor de limba romana din Israel s-a marit. Si e imbucurator ca ea cistiga in voci autentice intre care pe aceea a doamnei Davidsohn o auzim distinct, prin prospetimea si sinceritatea ei.
 

Eugen Campus:

Un nume nou:

Madeleine Davidsohn 

Se pare ca acest sfirsit de veac si de mileniu se ambitioneaza sa scoata la lumina, in Israelul de limba romana, citeva condeie care traiau pasnic si pe tacute linga noi, fara a da de banuit ca umbla noaptea pe hirtie. Asa s-a intimplat, in lunile din urma, cu Suzana Bratosin, cu doctorul Alexandru Marton, cu (Z)Elias Zilberstein. Asa s-a intimplat mai nou cu autoarea volumului de fata.
“Dr. Madeleine Davidsohn (n. Dorohoi, 1944) – scrie Al. Mirodan in cuvintul sau inainte la carte – este un medic care ii sfatuieste pe pacientii ei nervosi sa ia Valium intru calmare. Ea, insa, ori de cite ori o bintuie nelinistile, nu consuma pilulele binecunoscute, ci scrie versuri. Asa a facut la 12 ani (virsta primelor poezii, pe maculatorul de la scoala), asa la 17, asa la 28, asa la 43, asa astazi la Haifa unde traieste si lucreaza de cind a venit in tara, adica din 1974. La publicat nu s-a gindit multa, multa vreme, iar cind a inceput sa se gindeasca, nu a indraznit. Copiii, crescuti ca dinsa intru respectul cuvintului tiparit, tremura la ideea de a-si vedea numele pe o carte.
Din toate acestea, se poate intelege ca pentru Madeleine Davidsohn scrisul nu este o profesiune, nici macar o indeletnicire sau un hobby, ci un mod de a trai, daca nu chiar de a supravietui. In noptile razboiului din Golf, in 1991, in timp ce toti ai casei asteptau, cu nervii incordati la culme, incetarea alarmei, ea se ascundea in bucatarie scriind versuri. Pixul ei tinea loc de gura si de strigat. Hirtia alba tinea loc de interlocutor.
Cel dintii care a intuit sensibilitatile Madeleinei Davidsohn a fost, demult, demult, la Bucuresti, poetul Camil Baltazar. Omul care descoperise si lansase intre razboaie nenumarate condeie, a indemnat-o sa scrie si iarasi sa scrie. Mai tirziu, in Israel, criticul Sergiu Levin a tras-o la rindu-i de mineca, indemnind-o sa publice.
Acum, Madeleine Davidsohn a indraznit sa iasa-n lume cu un volum. Ceea ce frapeaza la debutanta din Haifa este simplitatea: oamenii care scriu pentru ca au nevoie sa scrie nu umbla dupa intortocheri si constructii savante ci, precum autorii de jurnale intime, merg direct la adevarurile elementare, rostind ce-au in gusa si-n capusa. Ideile si sentimentele autoarei sint simple, ca esentele: iubire, tristete, nadejde, neliniste, oroarea de absurd, aspiratia catre puritate, catre alb. Felul ei de a alcatui versurile este simplu: limpezime totala, ordine, rima, ritm. Cuvintele ei sint simple: copilarie, mare, arbore, papusa, iubire, copil, viata, moarte. Si atunci, se poate intreba, pe drept cuvint, cititorul, unde anume se afla poezia si cum arata ea? Ea, poezia, se afla intre rinduri si arata ca o muzica; o muzica de fond, misterioasa, care te invaluie nu stiu cum, incet-incet, ca ametelile usoare provocate de-un vin simplu si curat.
Acum, Madeleine Davidsohn trece, ca orice autor, debutant sau cu cincisprezece carti la activ, prin mari emotii: cum va fi primita cartea? Nici o problema, insa. Pentru a se elibera de tremur, ea face ce-a facut toata viata: scoate-un caiet si scrie niste versuri”.
Al. Mirodan vorbeste despre o muzica de fond misterioasa. Daca apleci urechea asupra versurilor alcatuite de Madeleine Davidsohn, ai prilejul sa inregistrezi sunetele acestei muzici. Asa ca, de pilda, in “Pe urmele Carmelului”:

Cind am ajuns in Israel
Intiiul drum: mi-au aratat Carmelul
- Ai mai vazut vreodata-asa un parc?
(M-a intrebat el, tabar: baietelul)

Zimbind, privii la tufele pitice
Padure rara ce urca pieptis
Spinarile de munte inflorite
Cu capete de spini pe grohotis.

Era-n noiembrie si totusi cald afara
Zaduful toamnei doar era prezent
Vazduhul aducea pina la mine
Parfumuri nestiute de-Orient.

Ma straduiam sa inteleg chemarea
Semnal ce parca-mi trimitea pamintul
Precum te chinui sa pricepi o limba
Cind nu cunosti nici scrisul nici cuvintul.

De-aceea-am tresarit cind el, copilul
M-a scuturat de brat cu nerabdare
- Nu mi-ai raspuns: ai mai vazut vreodata
Un parc asa frumos si-atit de mare?

Dar eu aveam nevoie de gindire
De timp si spatiu sa asimilez
Mirosurile si trilurile straine
De vers sa scriu, creion sa desenez.

Si-am revenit. Cu fiecare data
Carmelul se dezvaluia incet
Semn dupa semn si fila dupa fila
De parca descifram un alfabet.

Ivrit stiam din ce in ce mai bine
Si nume noi: rachefet, calaniot.
Notiunile s-aglomerau in mine
Emotii m-asaltau de peste tot.

Cararile cu spini de brad si tisa
Imi devenisera-apropiate, dragi
Doar umbrelutele de maci inchise
Din cind in cind imi mai pareau ca-s fragi