Madeleine Davidson

                                            Micul baschetbalist

             Autobuzul se apropia de statie. Baietelul il astepta linistit. Atunci cand s-a oprit langa trotuar chiar sub tabla indicatoare cu numarul 24, copilul  si-a facut loc printre ceilalti calatori si a urcat cu atentie. S-a asezat langa fereastra, locul lui preferat (cand se intampla sa fie liber). De aici, putea privi strada fara sa mai numere statiile, desi le cunostea pe de rost. Avea sapte ani, era in clasa a doua si era suficient de mare ca sa mearga singur cu autobuzul.

Prima oprire era statia de la blocul nou, cel cu peretii lucitori de teracota. Daca era soare, peretele stralucea ca apa unui lac verde, iar daca nu,  puteai urmari pe suprafata neteda, umbrele norilor cand alunecau pe cer. A doua statie era la casa veche, aplecata intr-o rana, cu zidul innegrit de vreme.  Urma sa fie demolata. O compatimea putin ca in curand avea sa dispara din peisaj si, din cine stie care motiv, i se parea ca seamana cu  bunica. Probabil, a decis copilul, fiindca antenele si cazanele de incalzire solara de pe acoperis ii aminteau de la distanta,  bigudiurile din parul bunicii. Dupa aceea, urma stalpul de inalta tensiune, pe care afisul negru cu cap de mort iti atragea atentia, chiar si fara sa vrei. Desenul il infiora intotdeauna. In schimb, vrabiile adunate ciorchine pe sarma, il ignorau cu desavarsire. Venea la rand statia de la Posta. Aici, se aflau cutiile de scrisori, asezate laga usa. Una era galbena pentru corespondenta in oras, a doua rosie, pentru scrisori extra-urbane. Asa i-a explicat mama atunci cand a intrebat-o. Alaturi de cladirea aceea, o lada mare de gunoi ocupa intreg trotuarul. Cel putin trei-patru pisici imprastiau hartiile cazute pe trotuar, se harjoneau intre ele sau pur si simplu motaiau catarate pe cutiile postale dar, intotdeauna pe cea rosie, mai mult decat pe cea galbena.

- Mama, pisicile stiu sa deosebeasca culorile? a intrebat o data .

- Eu cred ca nu! Dar ai sa inveti, cu siguranta, la scoala.

- Eu stiu ca da! si precis ca rosu este culoarea lor preferata, a hotarat baietelul, fara a mai da vreo alta explicatie

Mama a zambit uitandu-se la fetisoarea lui serioasa.

- Bine dragul meu. Daca e asa, voi avea grija ca sendviciul tau sa nu fie ambalat niciodata in hartie rosie.  Nu cumva sa ai musafiri la masa.

Statia a V era ultima oprire, inainte de scoala. Aceasta ii placea cel mai mult. Era statia cu cofetaria.. Din vitrina, ii faceau cu ochiul o multime de prajituri si un  tort de “iom-uledet”, cu ciocolata si frisca, nelipsit din mijlocul prajiturilor. Ii lasa gura apa. Atunci gandea ca oricat de mare ar fi fost sendviciul, pe care i-l pregatea mama, tot mai ramanea loc pentru o bucatica de tort. Si, in sfarsit, scoala lui. O zarea de departe, imediat ce strada  cotea spre dreapta si autobuzul dadea coltul. Era o cladire mare cu coloane rosii, iar ferestrele salii de sport de la etaj luceau ca niste oglinzi uriase.

"Oare ce s-ar intampla daca soferul nu ar opri in vreo statie? As sti si atunci unde trebuie sa cobor?" se intreba uneori, cand autobuzul era plin si  numara opririle ca sa nu greseasca. Dar, asta nu s-a intamplat niciodata. Oamenii care urcau si coborau erau intotdeauna aceeasi, totul se repeta cu exactitate, macar si timpul  pana la scoala dura aproape, intotdeuna la fel.

Baietelul a inceput sa se pregateasca. Tocmai disparuse vitrina cofetariei si pana la coborare mai avea exact cinci minute. Poate tocmai din acest motiv nu a sesizat printre calatorii care s-au urcat in statie pe barbatul cu mustata neagra si sac de voiaj, ce-si facea loc  grabit printre scaune, apropiindu-se de sofer.  Imediat ce a ajuns in spatele lui, a scos cu o miscare brusca din sacul pe care-l tinea strans in mana un pistol si a tintit ceafa barbatului de la volan.

- Nici o miscare sau trag.  Nu te intoarce spre mine. Din clipa asta conduci fara oprire pana la scoala, a spus cu glas aspru, rastit,  soferului intr-un ivrit stricat. Ochii lui erau atintiti pe mainile mari, care strangeau volanul cu atata forta, incat  incheiturile  devenisera albe. Sa nu incerci  vreun truc. Sarim in aer cu totii. In rucsac am o bomba. Si a ridicat amenintator sacul. Mie nu-mi pasa, ca doar pentru asta am venit.

In autobuz se lasase o liniste deplina. Copilul isi simtea genunchii tremurand, lovind usor metalul scaunului. Un gand teribil isi facu loc in inima lui ingrozita.
            - La scoala, a spus omul acela. La scoala lui, unde zeci de copii asteptau de-acum inceperea orelor, unde Marina, fetita cu codite blonde din Rusia, colega lui de banca, il astepta sa schimbe sandvisul lui cu ciocolata, despre care mama fetei spunea ca strica dintii si ca poate sa-l considere o prajitura, dar nici intr-un caz, “aruhat boker” (masa de dimineata). Gandurile i se invarteau cu viteza in creier. Ce-ar putea face? Isi simtea mainile ude de transpiratie. Incet, fara sa-si de-a seama, intr-o miscare continua de alunecare, s-a lasat in jos pe scaun, poate ca sa para mai mic sau ca sa dispara cu totul din raza ochilor rai ai necunoscutului. Atunci a simtit mingea mare, rotunda la picioarele lui. Se odihnea in plasa ei, langa scaun, noua-nouta, asa cum i-au adus-o bunicii in urma cu o zi. Prima lui minge adevarata de baschet. Ah! cat l-a rugat mama sa nu o ia la scoala, dar nu s-a lasat induplecat. Trebuia s-o arate profesorului de sport. Doar i-a promis sa-l primeasca in echipa de baschet a scolii.        

- Esti un adevarat baschetbolist, l-a laudat nu odata, la orele de sport. Numai ca, deocamdata, esti prea mic. Trebuie sa mai cresti si, negresit, vei deveni un mare jucator.

Acum, ajunsese jos de tot, sub scaun. Simtea mingea cu mana, ii pipaia suprafata cu palmele ude. Plasa subtire de naylon fasaii usor si copilul tresari speriat ca zgomotul s-ar pute auzi in linistea din autobuz. Dar nimeni nu parea sa-i fi dat atentie. Atunci, aproape fara sa respire, a introdus degetele in ochiurile plasei si a ridicat mingea incet de tot, aproape fara sa se miste.   A adus-o mai intai la nivelul gleznelor, sprijinind-o de picior, apoi, pana la genunchi si, in sfarsit, i-a simtit greutatea in poala. Cladirea scolii, cu acoperisul ascutit, cu geamurile inalte ale salii de gimnastica stralucind ca oglinda, aparuse in raza lui vizuala, cand mana copilului, porni, aproape fara ca el sa se gandeasca, intr-o miscare proprie, de sine statatoare, si mingea lovi cu toata puterea si exactitatea revolverul ucigas. Neasteptata, lovitura  dezechilibra atat omul cat si arma. Pistolul a  cazut si a lovit cu un zgomot sec podeaua metalica a autobuzului.

Intr-o clipa, barbatul a fost imobilizat de ceilalti calatori care au sarit buluc si i-au smuls sacosa  din mana.  Lumea se inghesuia si il impingea din toate partile. Copilul a simtit ca cineva il scutura cu putere.  A deschis ochii si a privit buimac in jur.

- Baietel, uite scoala, trebuie sa cobori!  Vecinul de scaun il batea usor pe umar.

- Dar teroristul?…Ce s-a intamplat cu teroristul? 

- Vai, dragutule! Ai auzit si tu stirile? Si eu care mi-am inchipuit ca dormi.  Nu, in autobuzul nostru nu e niciun terorist. Asta s-a intamplat langa Iagur. Acolo a explodat.

O clipa s-au privit in tacere. Apoi barbatul a oftat din greu.

- Acestea nu sunt stiri pentru copii.

Pustiul si-a luat ghiozdanul in spate si s-a indreptat spre iesire.

- Mingea, ai uitat mingea, a strigat omul, in urma lui.  Este o minge de baschet adevarata

 Poate, odata, vei ajunge baschetbalist.

- Poate, a raspuns baietelul. Dar, pana atunci… trebuie sa mai cresc.

                                                                          Povestire publicata in revista "Cetatea cuturala"
                                                           din Cluj - Napoca, Octombrie - Decembrie 2003