Madeleine Davidson

                                   TAINA INIMII
                                     (fragment de roman)

            Număra liniile albe la trecerea de pietoni, în timp ce le depăşea. Liniile se lărgeau, se contopeau, până  a devenit o pată albă în mijlocul şoselei. Şi, atunci, dintr-o dată, bum!  a urmat impactul.

Melanie a deschis ochii. Lumina zilei care umplea încăperea a orbit-o. Nu şi-a dat seama unde se află. Pereţii erau albi, chiuveta de faianţă strălucea sub fereastra cu jaluzeaua ridicată, iar în colţ, lângă pat, monitorul care clipea cu toate beculeţele aprinse. O linie verde fosforescentă înscria pe ecran unde electromagnetice care urcau şi coborau ritmic. O vreme a urmărit jocul lor şi tuburile care porneau dinspre aparat, când, dintr-o dată a înţeles că electrozii şi cordoanele groase de plastic sunt legate de corpul ei, că pulsaţiile inimii de pe micul televizor îi aparţin. “Oare ce s-a întâmplat, ce-i cu mine?”. N-o durea nimic, nu simţea nimic deosebit. Căuta cu disperare, în mintea înceţoşată, o idee de care să se agaţe, dar în zadar. În cele din urmă, istovită, a recăzut în starea de letargie, vecină cu moartea.

Când s-a trezit din nou, era seară. Monitorul zumzăia ca un susur de izvor, iar pe noptieră, un buchet de lalele viu colorate îşi arunca umbra pe pereţi. Nu mai era singură. În cameră, sora de salon se mişca atentă,  străduindu-se să nu facă zgomot. Şi-a întors privirea spre patul ei şi a exclamat bucuroasă.

- Văd că sunteţi trează. Fug să-l anunţ pe soţul dumitale. De două zile încheiate, păzeşte culoarele spitalului.

- Soţul meu!? Melanie se străduia să priceapă. Nu-şi amintea să fi fost căsătorită şi, de fapt, nu-şi amintea absolut nimic. Un vid imens îi stăruia în minte ori de câte ori încerca să se gândească la ceva. Confuză, şi-a pironit privirea spre uşă. Bărbatul care a intrat avea aproximativ cincizeci şi cinci de ani. Era uşor adus de spate, cu fruntea pleşuvă şi smocuri de păr alb pe lângă urechi. Ochelari cu lentile groase îi acopereau ochii, de altfel senini, albaştri. Melanie încerca din răsputeri să-şi stăpânească spaima care o cuprindea încet, încet. Chipul din faţa ei îi era absolut străin. Nu-şi amintea să-l fi cunoscut înainte. “Cum se poate să fie soţul meu, iar eu să nu ştiu?" îşi spunea îngrozită şi, în egală măsură, neajutorată. El i-a luat mâna într-a lui. Avea o mână mare, caldă plăcută la atingere, mână în care palma ei îngheţată s-a adăpostit ca o pasăre speriată.

- Operaţia a reuşit! Au fost primele lui cuvinte. Am vorbit cu profesorul.  A mers perfect. Acum ai o inimă nouă, tânără,  acum ai să poţi face orice vei dori, a mai spus şi a sărutat-o uşor pe frunte. Sunt fericit. Fericit pentru tine, pentru noi amândoi.

Vocea lui era liniştitoare, zâmbetul din privire părea o promisiune pentru viitor. Melanie a închis ochii. Se temea că el îi va citi în privire şi va afla adevărul, iar ea încă nu este pregătită să-l mărturisescă. Desigur, trebuie să aibă răbdare, trebuie să aştepte. Probabil anestezia este de vină, sau şocul operator. Ştia acum de ce se află în spital. Un transplant de inimă. Deci, fusese foarte bolnavă. Cu timpul va afla mai multe. Cu timpul, toate vor reveni la normal.  Poate mâine!? Precis mâine. Odată cu ziua cea nouă, i se va înprăştia şi ceaţa de pe creier, încerca să se liniştească.

A rămas cu ochii închişi, prefăcându-se obosită. De fapt, acesta era adevărul. Apoi, cu glasul scăzut l-a rugat să plece acasă.

- Du-te să te odiheşti, mă voi odihni şi eu. Mă simt bine, crede-mă, nu mă doare nimic.

El a înţeles. A ieşit în vârful picioarelor, în timp ce pleoapele ei tremurau, scufundând-o  într-un somn binefăcător. Număra din nou liniile de la trecerea pietonală. Din nou, acestea se deformau sub paşii ei, se uneau şi, dintr-o dată bum!

Uşa s-a deschis şi sora, aceeaşi din urmă cu o zi, a intrat cu masa de serviciu încărcată cu medicamente

- Cum se simte pacienta noastră?  

Melanie a zâmbit.

- Ca nou născută.”

- Păi, acesta e chiar adevărul, a răspuns fata bondoacă, îmbrăcată în halat alb şi bonetă scrobită, care ascundea cu greu un păr rebel. Ar fi bine să memorezi data. Dacă doreşti ceva special pentru acestă zi, sau pentru cele următoare, a continuat sfătoasă, scrie pe o listă ca să nu uiţi. Încă puţin şi mergem la restaurant, la plimbare sau la dans. Domnul David este pe sală. Am să-l anunţ imediat.

La auzul numelui, Melanie a tresărit cuprinsă de panică. Şi-a amintit seara precedentă, i-a revenit în memorie clipa  trezirii în camera de spital şi apoi vizita lui dar nimic altceva din cele ce aparţineu trecutului. Parcă viaţa ei ar fi început din momentul operaţiei. Nici măcar David nu era pentru ea un nume cunoscut. Sora i-a observat spaima  A spus încet, nedumerită.

- Dacă nu doriţi, îi spun că încă nu v-aţi trezit.

- Nu, nu!  Poate să intre. Vroiam doar să mă pieptăn, să mă aranjez puţin. Vrei să mă ajuţi?

- Cu multă plăcere. O să  punem şi puţin ruj pe buze, a spus ea. Pe cuvâtul meu, arăţi bine, eşti o femeie frumoasă, a continuat fata, în timp ce aranja cearşaful cu dexteritate.

- Ce să mă fac? Cum să mă comport? se întreba Melanie, neatentă la vorbăria fetei. În acel scurt răgaz trebuia să ia o hotărâre. Îi povestesc lui David sau nu despre amnezie? Dar dacă e ireversibilă?”. Spaima o îngheţa. "Nu, n-o să-i spun. O să aştept deocamdată şi voi hotărî mai târziu".

Dar lui i-a zâmbit cu toată faţa. L-a întrebat puţin prea repede.

- Ce mai e pe acasă? Ce face lumea?

- Fii  liniştită, totul e în ordine. Lumea  mă întreabă de tine. Ţi se transmit complimente şi grabnică însănătoşire. Arăţi minunat Parcă n-ai fi trecut o asemenea operaţie serioasă.  Ştii ce vom face acum?! Tu ai să stai cuminte şi ai să mă asculţi, iar eu am să-ţi povestesc.

Exact asta dorea şi ea. În felul acesta, îşi va aminti. O vreme l-a urmărit, apoi gândurile au început să i se încâlcească în minte. Simţea că jocul acesta o depăşeşte. Şi era atât de obosită.  Deodată nu s-a mai putut stăpâni.

- David, tu-mi vorbeşti şi eu nu-mi amintesc nimic, nu-mi amintesc de nimeni.  Nu ştiu ce se întâmplă cu mine.

El a calmat-o cum s-a priceput. Era bine să-l ştie acum lângă ea. Parcă aşa îi era mai puţin frică.

Profesorul a venit în aceeaşi după-amiază. I-a descris, operaţia, fazele ei. Au vorbit mult şi pe îndelete. Cât priveşte amnezia, se întâmplă mai rar,  dar se poate explica.

- Şocul operator, trauma pe care o suportă  organismul, anestezia, toate  influenţază  sistemul nervos. Vorbea  sincer, convingător.

- Dacă ne gândim bine, e aproape firesc, a încercat s-o liniştească, privind-o drept în ochi. Fiecare organism reacţionează în felul său. Urmările unei asemenea intervenţii ample sunt uneori greu de prevăzut. Nu-ţi fă griji! Totul va intra în normal deîndată ce te vei întoarce acasă, imediat ce te vei afla  în mediul obişnuit. Memoria o să revină.

- Dar cât poate să dureze? a întrebat David

- Acesta e greu de precizat E o chestiune care ţine de pacient. Diferă de la un caz la altul. Dar, s-ar putea întâmpla oricând, în orice clipă, poate chiar şi mâine. “Operaţia e reuşită, crede-mă fetiţo! i s-a adresat profesorul Melaniei. Te-ai născut a doua oară, a repetat fără să ştie cuvintele sorei Iulia.

Melanie l-a crezut. Dorea din tot sufletul să-l creadă

Zilele următoare i-au adus încet încet însănătoşirea. Dacă nu sufletească, cel puţin, trupească. Se simţea mai bine, se vindeca. Aproape  că se obişnuise şi cu  ideea  amneziei. Avea încredere în  profesor, se străduia să fie răbdătoare. Ciudat era doar faptul că visul cu liniile albe, la trecerea de pietoni, se repeta. Era acelaşi de fiecare dată, şi tot de fiecare dată, îi răscolea inimă  cea nouă. I l-a povestit şi lui David.

- Presupun că, pe creierul tău, şocul operaţiei s-a înscris asemeni unui accident rutier. Va trece probabil şi asta cu timpul, a căutat el o explicaţie plauzibilă.

În sfârşit,  a venit  data plecării. Surorile şi medicii de salon au condus-o la ieşire. Melanie era un succes al întregii secţii. Profesorul i-a dat ultimele instrucţiuni O lună era bine să nu părăsescă perimetrul locuinţei. Apoi, grădina casei, parcul cel mai apropiat şi, cu timpul…

“Inima ta e sănătoasă, tânără. Nu uita lucrul acesta şi foloseşte-l din plin. Poţi începe o viaţă nouă. Te felicit că pleci acasă vindecată".

Dintr-o dată Melanie a simţit că se contractă toată. Stomacul i se strângea spasmodic.  Acasă! Asta înseamnă mult mai mult decât înţeleg ei. Asta înseamnă să plece cu David, un străin, să împartă cu el dormitorul, patul. Oare va fi în stare? Gândul a făcut-o să roşescă. Va pretinde că-i e frică să n-o atingă în somn, să nu o lovescă. Va găsi ea o explicaţie. El e atât de bun, atât de prevenitor. Cu siguranţă o să înţeleagă.  Dar,  dacă nu…? Picături mici de sudoare i-au invadat fruntea. David a fost însă deasupra aşteptărilor. I-a propus chiar el să doarmă în paturi separate, până ce ea se va fi însănătoşit complet.

Lidia, (care acum ştia) era femeia ce o ajuta la treabă, venea de trei ori pe săptămână. Melanie citea, croşeta se uita la televizor. Vizite primea rar, avea desigur explicaţii logice pentru asta, iar atunci când se întâmplau, conversaţiile erau de obicei  scurte. Părea normal ca musafirii să vorbească şi ea să-i asculte, încât amnezia nu o deranja decât pe ea. Timpul trecea, iar Melanie nu se putea obişnui cu situaţia. Făcea plimbări în cartier, citea numele străzilor, cauta indicii, privea oamenii pe care-i întâlnea cu ochi iscoditori sperând, din ce în ce mai dezamăgită şi neîncrezătoare, că într-o zi o să-şi amintescă trecutul. Visul acela ciudat din primele zile de convalescenţă, revenea tot mai rar, durerile din piept erau, acum, doar o jenă. Hoinărea mult, din ce în ce  mai departe de casă. Venise primăvara şi inima îi era veselă în ciuda faptului că trecutul încă i se refuza,  rămânând  învăluit în ceaţă.

În ziua aceea, telefonul a sunat devreme. Lidia era bolnavă. Febră mare, dureri în gât, în mâini şi picioare.  

- Ce-o să fie? se tângiua fata la telefon. Cum ai să te descurci fără mine? Dacă mă puteam mişca, veneam să fac treabă.

-Ce tot spui? s-a supărat Melanie. Cum îţi închipui că aş fi acceptat. N-ai grijă, mă descurc eu. Mai întâi a strâns patul, a pus la aerisit plapuma şi pernele şi, apoi, a hotărât să facă ordine în dulapuri. David era pedant. Sertarul cu acte era aranjat într-o ordine perfectă. Plicurile aveau pe ele etichete: apă, lumină, gaz. Era acolo certificate de garanţie, cărţi de vizită, bilete cu adnotări, chitanţe. Un plic alb, fără adresă, presat între celelalte şi aproape lipit de fundul sertarului, i-a atras atenţia. O foaie acoperită de un scris mărunt se zărea din interiorul lui.

-O scrisoare  uitată? Neexpediată? A luat-o în mână şi a privit-o curioasă. Era scrisul ei. Patru foi umpute până la refuz de o mână nervoasă cu litere înghesuite una în alta, aproape indescifrabile.

Draga mea, Emilia

E atâta timp de când n-am mai scris o scrisoare încât m-am întrebat dacă mai sunt în stare. De când s-a inventat telefonul, scrisul a devenit anacronic şi inutil. Astăzi totuşi am simţit nevoia să-ţi scriu ţie, care ai fost dintotdeauna tăinuitoarea gândurilor mele, ţie, căreia îndrăznesc să mă destăinuiesc acum, pentru a-mi uşura sufletul de spaime de presimţiri. Mâine e programată operaţia de transplant. Mâine voi avea o inimă nouă sau nu o voi mai avea deloc. Mi-e frică, desigur, dar nu şi când mă gândesc la viaţa mea de până acum. Dacă ar fi să fac bilanţul şi să mă întorc la copilărie, aceasta aproape că nu a existat din cauza malformaţiei cardiace cu care m-am născut. Trebuie să recunoşti şi tu: fără de jocuri de copii, fără sport, minge, săniuţă, excursii, ce fel de copilărie am avut? Apoi adolescentă, fără reunuini, dans, plimbări la munte sau la mare, fără întâlnirile din nopţile cu lună, sau fără focurile de tabără  până la răsăritul soarelui, ce sens îţi închipui tu, draga mea prietenă, că a avut existenţa mea? 

"Să nu faci eforturi, să nu răceşti, să nu te oboseşti “ erau singurele cuvinte pe care le auzeam. Toţi se întreceau în a-mi da sfaturi. Iar  mai târziu:!?… "E preferabil să nu te măriţi" a recomandat doctorul.

Dumnezeule ce absurd! Să nu te îndrăgosteşti ca să nu suferi. Asta nu, aceea nu…şi atunci?  De născut copii, desigur, nici nu intra în discuţie.

Viaţa mi-am trăit-o aproape ca o pustnică. Ieşeam rar, pentru puţin timp, citeam, pictam în culori de apă, mă uitam la televizor. De ce îţi scriu toate acestea? Doar tu le ştii şi singură, tu mă cunoşti atât de bine. Mi-am dorit să scriu un roman, poate fiindcă aveam atât de mult timp liber. Am încercat,  dar lumea mea era atât de săracă, încât ar fi însemnat să plagiez din scrierile altora sau din vieţi care nu-mi aparţineau. Atunci când David, vărul mamei, m-a cerut în căsătorie, l-am refuzat. “Cum să mă căsătoresc dacă nu te iubesc? i-am spus. De ce să te leg de mine, aproape o infirmă? N-ai să fi fericit cu mine niciodată. Nu ai să ai copii". Îmi amintesc zâmbetul lui stingher. ”Îmi ajunge numai să te văd. Voi fi fericit, numai dacă vei fi lângă mine". Aşa mi-a spus. "Permite-mi să rămân întotdeauna astfel, nu-mi doresc mai mult. Am să te ocrotesc, am să te îngrijesc şi într-o zi… ai să înţelegi şi tu ce e iubirea. Eu am să aştept. Am răbdare. Iubirea mea e destulă pentru amândoi". Atunci  ne-am căsătorit.

Răspunde-mi, am pentru ce regreta dacă transplantul nu va reuşi?  Probabil, n-am şi, totuşi, mi-e frică. Ai să  râzi de mine, mi-e frică de clipa trezirii mai mult decât de operaţie. Oare voi mai fi aceeaşi? Dacă acest transplant mă va schimba iar David, astăzi numai un bun prieten, va deveni o piedică? Ştiu că e absurd ce gândesc, dar încerc să fiu sinceră până la capăt, să mărturisesc totul ca la spovedanie. Tu ai să mă înţelegi. M-ai înţeles întotdeauna. Ciudat este faptul că eu însămi nu mă mai înţeleg deloc.

Îţi doresc tot binele din lume şi, dacă o fi să nu mă mai trezesc, nu mă uita. Sunt aşa de puţini cei care îşi pot aminti de mine

Melanie

Scrisoarea îi tremura între degete. Deciăîsta era adevărul. Acum îl cunoştea în întregime. Acum înţelegea ce-i cu amnezia. "Am vegeat, n-am trăit cu adevărat", i-a trecut gândul prin minte. Se simţea tristă, cu sufletul pustiit. O compătimea pe femeia care i se dezvăluise în scrisoare. Nefericita de ea....de mine. Acum totul e clar.

- Speram o schimbare, odată cu operaţia. Poate mai este posibil? Am numai patruzeci de ani şi încă n-am trăit nici măcar o zi adevărată, îşi vorbea sieşi, privindu-se în oglindă. Oare mai e timp?

Cu un gest hotărât s-a ridicat de pe scaun. A închis sertarul şi a mototolit scrisoarea. Brusc, s-a răzgândit. A netezit hârtia şi a rupt-o în bucăţele mici, din ce în ce mai mici, până ce a devenit imposibil de a fi reconstituită. A luat din cuier  jacheta  şi a ieşit în stradă  Afară era soare. Un vânt uşor  sufla norii. Pete de umbră alergau pe zidurile caselor şi pe asfaltul străzii.  Melanie se lăsă mângâiată de aerul răcoros şi proaspăt. O armonică, la colţ de stradă, cânta ”Nopţile Moscovei”.  S-a oprit să asculte. A căutat în portofel câteva monede şi atunci,  bătrânelul, un rus cu mustaţa albă ca neaua, a întins buduful acordeonului până la refuz. Cânta pentru ea, cu vocea puţin tremurată modula cuvintele într-o limbă necunoscută. A fost destul ca să se simtă dintr-o dată uşoară, liberă ca o pasăre. Acum, putea să zboare dacă vroia. Acum, avea în sfârşit voie.

*

Opt dimineaţa. Bătaia ceasului a sunat rar în liniştea dormitorului. Melanie s-a dat jos din pat, pipăind cu picioarele desculţe în căutrea papucilor. Scâncete şi zgârieturi repetate la uşă au făcut-o să alerge spre holul de la intrare. Un pudel alb, asemeni unui pămătuf de vată scămoşat, a ţâşnit dintr-o dată printre picioarele ei în salon. Piciorele lui au lăsat dâre de praf pe covorul bej deschis. S-a ridicat în două labe, exact ca la circ, schelălăind încetişor. Ochii lui rotunzi, negri ca două mărgele păreau că vorbesc şi Melanie, care era o sentimentală, a crezut că le ghiceşte mesajul.

- Te-ai pierdut, măi, cuţule? Te-ai pierdut şi acum nu ştii ce să faci? l-a mângăiat cu duioşie.

La gâtul micului patruped, prins de o cureluşă roşie, atârna un medalion pătrat şi  Melanie a  citit cel mai nostim bilet cu putinţă : “Mă numesc Cester. Grozav îmi place să hoinăresc, dar mi se întâmplă uneori să uit drumul acasă, asta fiindă sunt încă un pui. Vă rog să-mi anunţaţi familia că m-am rătăcit". Un număr de telefon şi o adresă scrise cu litere de tipar încheiau anunţul.

Ca să nu mai scâncească, Melanie i-a dat ciocolata pe care o avea în mână. şi astfel l-a cumpărat. Căţelul a început să sară, să danseze pe picioarele de-dinapoi. I-a întins Melaniei labele în semn de salut şi i-a lins palmele până la epuizare. 

- Aş fi vrut să fii căţelul meu, i-a spus de parcă  ar fi putut s-o înţeleagă, dar sunt sigură că eşti aşteptat şi nu vreau să întârziem. Trebuie să telefonăm la tine acasă, drăguţule.

Voci de copii au răspuns de partea cealaltă a firului.

- Cester? Da, da,  s-a  rătăcit din nou. Mereu se întâmplă. Venim îndată să-l luăm. Strigau, ţipau fericiţi, pe două voci, îi  mulţumeau Melaniei în cor.  Acum îl anunţăm pe tata.

- Numai un singur minut, s-a auzit de data aceasta un singur glas care se dorea serios şi  matur. Spuneţi-mi vă rog adresa exactă.

Melanie zâmbea  cu receptorul la ureche. Îşi imagina bucuria lor, neastâmpărul, nerăbdarea. Dintr-odată s-a hotărât:

- Nu, să nu veniţi, nu e nevoie. Vi-l aduc eu! Oricum eram hotărâtă să mă plimb. Plec  imediat.

Şi, cu  zgarda roşie petrecută în jurul degetelor, strâns ca să nu-i scape, a ieşit grăbită pe uşă. 

                                                                     *

Drumul i s-a părut lung şi întortocheat. În sfârşit, în spatele unui bloc turn, pe o alee străjuită de ficuşi înalţi, a găsit adresa. Casa era o vilă mică, înconjurată de o bugonvilia, care-i sufoca pereţii  cu florile ei albe, mov şi roşii. Copiii aşteptau nerăbdători în poartă. Când au zărit-o, i-au sărit înainte, mai-mai s-o răstoarne. Căţelul lătra asurzitor. Întindea labele fiecăruia în chip de salut, în mijlocul bucuriei generale, se gudura, fugea agitat printre picioarele lor. Atras de gălăgie, un bărbat înalt, cu părul adunat într-o coadă scurtă la spate şi cu tâmplele grizonate s-a ivit în uşă. S-a scuzat pentru zarva copiilor şi a poftit-o pe Melanie în casă.

Salonul mare, ospitalier avea storurile lăsate pe jumătate, ca să păstreze răcoare. Interiorul era elegant, aranjat cu gust. Ghiceai că fiecare lucru a fost cumpărat cu dragoste. Melanie s-a aşezat într-un fotoliu tapisat cu stofă groasă de culoare vişinie. Bărbatul a tresărit, a rămas un moment descumpănit şi apoi s-a aşezat alături de ea.

- Eu sunt Roni, s-a recomandat şi de la telefon am înţeles că dumneata eşti Melanie, “doamna cu căţelul”.

- Da. Însă, din păcate, numai pentru scurt timp. A trebuit să ne despărţim repede. Aveţi un pudel tare drăgălaş.

 Ochii lui au privit-o numai o clipă şi au coborât  repede. În acel moment, Melanie încercă brusc senzaţia stranie că-l cunoaşte pe acest bărbat, că l-a mai întâlnit cândva, poate în trecutul ei uitat. Aştepta nerăbdătoare ca el să-i adeverească această impresie Era aproape convinsă de adevăr şi îşi simţea inima agitată la gândul că memoria i se întoarce. Văzând că  tace, s-a hotărât repede.

- Aşa-i că ne cunoaştem? Precis că ne-am mai întâlnit, dar nu-mi pot aminti unde. Ajută-mă, te rog. Simţea dorinţa să-i povestească acum, neîntârziat despre amnezie, să-i explice de ce se simte aşa de tulburată… dar vocea lui a oprit-o.

- Cred că vă înşelaţi doamnă, sau poate mă confundaţi cu altcineva. Cu siguranţă nu ne-am cunoscut. Nu-mi amintesc. Vocea lui părea aspră şi nu prea amabilă. Şi, apoi, fără nici o legătură,  a adăugat.  Şi, de un an, nimeni nu s-a mai aşezat în fotoliul pe care stai dumneata.

 Melanie a sărit brusc în picioare, speriată, de parcă ar fi făcut un lucru interzis. Descumpănită, a început să se scuze.

- Ştiţi eu… am crezut… desigur numai mi s-a părut… de fapt… cred că nici nu poate fi adevărat.

Roni s-a ridicatat şi el. Înciudat, nu ştia cum să se scuze pentru izbucnirea sa neaşteptată  Când a început să vorbească glasul lui era aproape tremurat.

- Regret că am fost atât de nepoliticos. Vreau să mă explic. Te rog numai să-mi promiţi că mă ierţi.

„Arată atât de nefericit, se pomeni gândind Melanie.  Cine să fie omul acesta?”

- Am spus că nu ne-am mai întâlnit, am fost atât de ferm pentru că… pentru că… Nu se putea să ne fi întâlnit. Nu aveam unde. Eu nu ies din casă dacât foarte rar. Soţia mea a murit într-un accident. S-a întâmplat acum un an. De atunci nimic n-a mai fost ca înainte. Toate s-au schimbat, a repetat el în surdină. Eram căsătoriţi numai de 10 ani.

Inima Melaniei bătea nebuneşte. Vocea lui puţin tărăgănată a continuat fără să se uite la ea, fără să-i observe tulburarea.

- La o trecere de pietoni. Ce ironie.  Vă puteţi imagina ceva mai tragic? Un tânăr zvăpăiat a izbit-o cu maşina. Avea carnetul de şofer numai de două luni. Şi, atunci, într-o clipă, bum! totul s-a terminat.

Ea ar fi vrut să-l întrerupă, ar fi vrut să-i vorbească, să-i spună ceva, dar nodul din gât o împiedica, o strangula, îi împiedica respiraţia.  Îl privea tăcută, cu ochii măriţi pe faţa palidă.

- Poate că nu m-aş simţi atât de nenorocit şi de vinovat acum, îşi continuă el spovedania neaşteptată,  dacă nu ne-am fi despărţit certaţi în ziua aceea.  Exact atunci, în acea dimineaţă. Iar eu o iubeam aşa de mult… Nici măcar n-am apucat să-i spun.

- Ştia ! Te iubea la fel, a şoptit  Melanie, ferindu-şi privirea.

Bărbatul a ridicat surprins privirea şi, pentru prima oară, a examinat-o atent pe femeia de lângă el. Apoi a clătinat capul întristat.

- Eşti bună că încerci să mă consolezi . Dar, cum poţi  dumneata să ştii un asemenea lucru?

- Ştiu! Fiindcă…inima soţiei dumitale bate acum în pieptul meu. Pot să ştiu, pentru că o simt.

Tăcerea care a urmat, grea, totală,  a fost risipită de glasurile copiilor, când au năvălit în salon.

Melanie s-a ridicat gata de plecare.

- Îţi mulţumesc pentru vizită, îţi mulţumesc pentru că ai venit dar, mai ales, pentru cele ce mi-ai povestit, i-a spus el, luându-i mâna întrun elan de moment.

Cu un gest uşor, Melanie şi-a desprins plma din strânsoarea degetelor lui. I-a cuprins pe toţi dintr-o privire, a mângăiat căţelul şi a dispărut grăbită pe portiţa grădinii.

                                                                    *

Alerga. Când şi-a dat seama, s-a oprit locului, respirând sacadat. Apoi, a pornit-o încet, păşind cu luare aminte spre bulevardul care se deschidea în faţa ei. Căuta locul. Trecerea de pietoni. Liniile albe, orizontale erau acolo, la fel ca în vis. Inima  s-a zbătut în piept.  Acum ştia cu certitudine: în locul acela s-a petrecut accidentul. S-a oprit din nou, de parcă ar fi dorit să păstreze un moment de reculegere.  Nu şi-a dat seama când a ajuns acasă.

David o aştepta în salon. Pe cristalul biroului, un minunat buchet de lalele înveselea albul imaculat al  feţei de masă. Melanie a luat florile, le-a mângâiat corolele strălucitoare. Simţea că David o priveşe.

- Nu pot să-ţi explic de unde această impresie, dar astăzi îmi pari schimbată. Am observat în  clipa când ai intrat în casă.

Melanie aranja lalelele în glastră.  Într-un târziu, a murmurat mai mult pentru sine.

- Astăzi am înţeles ce este dragostea

- Ştiam eu! Ştiam că ziua aceasta va veni. Îţi aminteşti? Ţi-am spus că voi avea răbdare.

Braţele lui au cuprins-o într-o îmbrăţişare fierbinte, aşteptată multă vreme.