" A fost odata un iepure care stapanea o padure cu pasari ciripitoare, cu poieni smaltuite de flori si ciuperci pestrite.
Toti locuitorii padurii ascultau de iepure si-l cinsteau, caci era bun la suflet si niciodata nu casunase nimanui vreun rau.
Iepurele purta la brau un bici fermecat, cu care, daca pocnea o data, toata padurea cu pasari si copaci, cu izvor si ciuperci se strangea, se strangea pana ce incapea intr-o aluna de argint. El lua aluna, se suia in caleasca sa trasa de trei ursuleti si pornea in calatorie. Si unde gasea un loc bun de odihna, vreo vale molcoma sau vreo apa lina, trantea aluna de pamant si, intr-o clipita, padurea se cladea la loc, cu pasari si copaci, cu izvor si ciuperci.
Dar se vede treaba ca nu e dat nimanui sa traiasca fara de necaz... Intr-o zi, nu stiu cum se facu de patrunse in padure un vanator cu trei ogari si incepu sa-l fugareasca tocmai pe iepure.
......................................................................................................................................................"
 
Cam asta e schema generala a tuturor povestilor Martei Cozmin. Un personaj simpatic, bun si glumet are o lume a lui frumoasa si buna, sau daca nu o are si-o cauta pana si-o gaseste - ceea ce inseamna ca o are mai intai in imaginatie, ca intr-o aluna de argint fermecata. Destinul intervine intr-un fel pentru a ameninta pacea acestei lumi edenice si aparent fragile. Un spirit al raului - intrupat de pilda intr-un vanator cu trei ogari (in povestea "Aluna de argint" din care am citat mai sus) sau intr-o baba vrajitoare (in povestea "De luni pana duminica"), sau in uriasii Ostrovului Albastru (in povestea "Motanul Vasile"), sau in multe alte personaje malefice - bantuie prin lumea buna si frumoasa dar nu reuseste niciodata s-o distruga. S-ar putea spune chiar ca dimpotriva, lumea cea buna devine inca si mai buna, pentru ca personajele care au creat-o si au aparat-o s-au imbogatit cu o pretioasa experienta de viata.
Uneori, spiritul raului capata forme nelinistitor onirice. De exemplu in povestea "Fecior-din-navod" , o pasare de aur invie si se plimba noaptea prin cetate, transforma bratele oamenilor in sabii, starneste un duh de nebunie in mintile locuitorilor inspaimantati care alearga unii catre altii ranindu-se sau chiar ucigandu-se inconstient. Dar intotdeauna un optimism sanatos si contagios domina atmosfera povestilor si binele invinge pana la urma. Povestile sunt maniheiste dar nu artificial simpliste, fiindca personajele sunt foarte vii, foarte bine conturate si nu seamana unele cu altele. Uneori Marta Cozmin creeaza o adevarata mitologie proprie, cu fapturi supranaturale care traiesc printre oameni. Asemenea fapturi sunt de pilda poparizii (un fel de spiridusi stravezii care se amesteca in treburile oamenilor ajutandu-i pe cei buni si slabi, pedepsindu-i pe cei rai si puternici) sau popananii (un fel de poparizi vegetarieni).
Unele povesti sunt mai mult sau mai putin alegorice, mai mult sau mai putin moralizatoare, ca niste fabule. De pilda in povestea "Cei patru boieri mari", patru boieri infumurati si incapatanati asteapta patru saptamani la o rascruce de drumuri pentru ca nici unul din ei nu vrea sa se dea la o parte in fata celorlalti. La unele povesti se desluseste clar un aspect "instructiv" didactic. De exemplu povestea "Batranica din ceasca de ceai" contine un intreg material documentar despre istoria si traditia ceaiului chinezesc.
Unele povesti sunt construite complicat, din manunchiuri de fire narative impletite cu iscusinta. Asa de pila e alcatuita povestea "Fecior-din-navod". Alte povesti sunt, dimpotriva, simple si limpezi ca o apa care curge drept, fara afluenti si fara meandre. Astfel, povestea "Pamfil trecea pe drum" incepe ca un desen copilaresc zugravit cu creta pe tabla:
"A fost odata un pom, o casa si-o gradinareasa. Si Pamfil trecea pe drum."
Atat. Asta e tot cadrul povestii si in acelasi timp tot samburele din care se dezvolta naratiunea. Dar Pamfil era un personaj cu imaginatie, cu curaj si cu vointa. Pamfil trecea pe drum, nu drumul trecea pe sub talpile lui, nu drumul ii modela destinul la voia intamplarii. Pamfil trecea pe drum si pe unde trecea el isi facea simtita personalitatea neobisnuita. Asemeni iepurelui cel cu aluna de argint, avea si Pamfil o lume a lui ideala. Dar el n-o scotea dintr-o aluna ca un scamator, ci o obtinea de fiecare data incercand (si reusind) sa schimbe realitatea din jurul lui, s-o faca mai buna si mai frumoasa. Pamfil trecea pe drum si drumul.... devenea altfel, altceva, nu mai era un drum oarecare ci drumul lui Pamfil, drumul pe care el a reusit sa-l schimbe. Pamfil ajuta gradinareasa cea batrana culegandu-i merele din pom si gradinareasa se dovedeste a fi o vrajitoare buna care-l rasplateste cu doua mere fermecate. Apoi, folosindu-se de darul vrajitoarei, Pamfil ajuta un imparat sa scape de Greul Pamantului. Imparatul ii ofera pe fiica lui de sotie si aici... s-ar parea ca firul narativ se termina, inecandu-se in cliseul casatoriei cu o fiica de imparat. Dar, cum am spus mai inainte, Pamfil trecea pe drum, pe drumul destinului lui, dominandu-si destinul si nu lasandu-se dominat. Pamfil refuza oferta imparatului si nu se casatoreste decat cu cine vrea el, atunci cand vrea el. Pamfil nu l-a ajutat pe imparat pentru a primi o recompensa, el l-a ajutat fiindca a vrut sa corecteze o nedreptate, o imperfectiune in lumea reala, ceva care nu se potrivea cu lumea ideala din inima lui. Drumul lui Pamfil trebuia sa fie plivit de imperfectiuni pentru ca Pamfil sa poata trece pe drum multumit, asa cum iepurele trecea multumit prin padurea lui din aluna de argint. O data corectata o imperfectiune, Pamfil pleaca mai departe unde vede cu ochii, transformand in continuare realitatea dupa dorinta lui.
Cam la fel se petrec lucrurile cu melcul si cocosul, cele doua personaje din "Cocosul de apa". Dupa multe peripetii, cei doi ajung atat de puternici incat insusi Imparatul se sperie de ei si fuge, cedandu-le intreg palatul. Am putea crede ca povestea se va termina aici, dar cei doi nici nu se gandesc sa se opreasca din drum, pentru ca nici puterea nici bogatia nu constituie idealul lor. Asemeni celor "sapte magnifici" din celebrul western, melcul si cocosul pornesc mai departe spre noi aventuri, ducand in inima idealul lor de "rai" pamantesc, utopia lor socio-politica daca se poate spune astfel... ceva asemanator cu padurea din aluna iepurelui. Iata cum se incheie povestea:
"Atunci cocosul si cu melcul-codobelc s-au culcat in patul imparatesc si au dormit pana a doua zi. In zori, cocosul de apa zise prietenului sau:
- Melcule-codobelcule, hai sa plecam mai departe. De ajuns am stat intr-un loc.
Melcul cazu putin pe ganduri, pe urma spuse:
- De ajuns.
Si plecara din nou in lume."
Unele povesti contin cate o meditatie poetica si plina de intelepciune. De pilda in povestea "Oamenii fara durere" este imaginat un sat ai carui locuitori nu cunosc senzatia de durere. In termeni mai prozaici am putea spune ca este imaginata o mutatie genetica ce a dat nastere la o rasa ciudata de oameni, ca intr-un roman stiintifico-fantastic. Dar Marta Cozmin gaseste un limbaj mult mai colorat si mai plin de miez pentru a descrie o asemenea mutatie imaginara:
"Nu se stie din ce pricina, poate cineva i-a binecuvantat ori poate ca i-a blestemat candva, oamenii aceia nu simteau nici gerul, nici flacara, nici taisul sabiei.
Trupurile lor mari si puternice nu le dadeau prilejuri de lacrimi sau de intristare. Dar nu erau fiinte fara moarte. Sfarseau si ei ca semenii lor, in molime si incaierari, numai ca, pana in clipa din urma, nu simteau nici un dram de suferinta. Treceau dintr-o data de la nedurere la nefiinta."
In aceasta stranie poveste cu atmosfera de balada straveche, tiparul general al "raiului din aluna" (pe care l-am infatisat la inceputul acestui comentariu) este aparent inversat: tanarul Pimen poarta in sufletul lui un dor pentru lumea normala, lumea oamenilor care simtind durerea poarta in ei si potentialul de sensibilitate pentru placerile simple ale vietii. Peripetiile lui Pimen se incheie o data cu dobandirea sensibilitatii normale de om. Fericirea lui este dobandita numai odata cu durerea, intr-un extaz al descoperirii conditiei sale umane:
"Deodata incepu sa simta cum bratele si palmele ranite il ustura si-l ard si, de atata bucurie, ii dadura lacrimile."
Intreaga poveste are o tenta "leibniziana" (ne sugereaza ca lumea asta e cea mai buna dintre lumile posibile) si pare o incercare emotionanta a autoarei de a-si depasi propriul tipar intr-un mod neasteptat.
 
Povestile Martei Cozmin reprezinta un univers aparte, o aluna de argint fermecata, pentru copii si pentru adultii care nu si-au pierdut copilaria.
 
Luiza Carol
copyright Luiza Carol