Lansarea la Bucuresti a cartii
                  "Evrei, treceti Nistrul!"
                                                  de Sonia Palty


            Uniunea Scriitorilor din Capitala a gazduit vineri 23 august, la orele prinzului, lansarea celei de-a patra editii a vol. "Evrei treceti Nistrul", de Sonia Palty. Cartea a aparut cu sprijinul Ministerului Informatiilor Publice (care a fost reprezentat de doamna Ileana Andrei), la editura Libra 2002. Au fost prezenti la manifestare, personalitati politice, oameni de cultura si litere, jurnalisti.Din partea Ambasadei Statului Israel la Bucuresti a venit doamna Sandra Simovici, atasat cultural al Ambasadei, domnul avocat Iulian Sorin, din partea Federatiei Comunitatilor Evreiesti din Romania, doamna Tania Lovinescu, a fost si ea alaturi de scriitoare si a luat cuvintul. Au mai rostit cuvinte de apreciere, scriitorul, publicistul Traian T.Cosovei, scriitorul Valentin F.Mihaescu, si bineinteles doamna Ileana Andrei.Au fost prezenti de asemenea,
reprezentanti ai Asociatiei de Prietenie Romania-Israel, s-au citit mesaje din Israel, trimise de Asociatiia Scriitorilor Israelieni de expresie romana, mesaj al ACMEOR si altele.
            Iata cuvantul rostit cu acest prilej de Sonia Palty:

            "Dragi prieteni, onorata asistenta.Cred ca este de datoria mea, inainte de a intra in subiect sa multumesc Ministerului Informatiilor Publice, Departamentului cu romanii de pretutindeni, in mod special editurii Fundatiei Libra, care a imbracat un text intr-o haina, as putea spune, sarbatoreasca, o haina care exprima durerea din cuprinsul cartii, intr-adevar de exceptie. E o carte, cind am luat-o in mina pur si simplu mi-au dat lacrimi de bucurie, ca si altii au inteles mesajul meu. Multumesc vorbitorilor si credeti-ma ca pe undeva sunt fericita. Fericita ca am fost inteleasa de oameni care intr-adevar au aceasta putere de intelegere. Sa stiti ca prinzul, dimineata de astazi nu au fost usoare pentru mine. Sa nu va inchipuiti nici o clipa ca nu am avut niste emotii cumpolite. La noi se spune flutur in stomac. Ca n-am dormit noaptea, e normal, dar, ca nu m-am asteptat ca atitia oameni de bine, sa vie, sa fie alaturi de fetita de 14
ani, care a fost smulsa dintr-o viata , hai sa-i spunem mic burgheza bucuresteana. Am locuit in Piata Kogalniceanu, am fost dintre singurii evrei bucuresteni deportati in Transnistria. Si vreau sa va spun ca, asa cum se spune la noi, D-zeu este intotdeauna partas vietii tale, cred ca si de data aceasta, D-zeu e cel care in jocul soartei, in jocul vietii fiecaruia s-a jucat cu mine: m-a trimis in Transnistria. Partener de viata in 14 luni a fost moartea. De cind ne sculam pina cind ne culcam stiam ca miine s-ar putea sa nu mai fim. Ceea ce v-a fost expus aici, si ceea ce unii dintre dvs. vor citi singuri va va lamuri ce inseamna iad. Si fetita de 14 ani a trecut prin acest iad. Si ca sa raspund unei intrebari, cum am putut sa tin minte toate aceste elemente, trebuie sa stiti ca absolut toate numele, toate scenele redate in carte sunt momente traite de mine.Nu exista nici o exagerare, nu exista...cum mi-a spus cineva <n-ai supt din deget nimic?>, nu n-am supt din deget nimic. Doar cele 4 fete care au fost violate, care au fost batute, cele 4 tragedii ale cartii, ca au fost si multe alte tragedii, dar cele 4 fete au numele schimbate. Pentru ca m-am gindit ca au viata inaintea lor, si nu vreau sa aibe, fiecare din ele, o ghiulea legata de picioare. Spun ca D-zeu a fost bun cu mine. A fost bun cu mine ca m-a scos, si am reusit sa supravietuiesc. Sunt astazi bunica a 4 nepoti, a treia generatie, mama a doi copii exceptionali, care Doamne
Dumnezeule iti multumesc, sunt alaturi de mine, care au aflat despre Transnistria mea ani de zile dupa ea, in Israel cind am ajuns. Fiindca trebuie sa stiti, cind m-am intors, scena din carte este reala..m-am simtit singura si am inchis o pagina de carte. Nu am mai vrut sa stiu nimic despre
Transnistria. Daca cei din jur nu sunt interesati de ceea ce s-a intimplat acolo, inseamna ca nu mai trebuie sa vin eu si sa le deschid ochii. Nu sunt mesagerul Domnului. M-am casatorit, am facut copii, am lucrat in presa, am lucrat pe santier, am fost un om perfect normal. In momentul cind am emigrat in Israel (anul 1961), acasa m-am trezit dintr-o data intr-o mare familie de supravietuitori, care unii din ei, sunt convinsa si astazi au trecut prin momente mult mai grele decit am trecut eu, au trecut prin momente infricosatoare.Dar, am inceput sa ma simt altfel. Cind esti in familie, te porti ca in familie. Am inceput sa povestesc, acasa, am inceput sa povestesc intre prieteni, cind ne intilneam. Nu uitati au fost bucuresteni deportati, nu numai basarabenii, bucovinenii, moldovenii (Moldova de nord), si unii de prin Dobrogea, de la Ploiesti. Nu am fost si noi, bucurestenii, si noi am platit pentru regimul de teroare fascista care era in Romania. A aparut un articol dintr-un ziar legionar din Montreal, care mi-a fost trimis, si scria asa:<Ceausescu, la una din conferintele de partid: umanismul roman salvator al evreilor din Romania>. Pe patru coloane, o teza emotionant de duioasa si de calda. Si cine mi-a trimis, un
ziarist care nu mai este, Shaferman Pastorescu din Braila, mi-a scris pe pagina aceea:<Sonia tu nu ai nimic de spus!>. Si atunci dintr-o data am fost cuprinsa de o boala, pe care o numesc si astazi <sindrom Transnistria>.Din acel moment, tovarasul meu de viata, Nicu Palty, a inceput sa ma bata la cap si sa-mi spuna: <Tu nu ai nimic de spus?>. Vreau sa va spun ca un an, cit timp am scris cartea, bazata pe un jurnal de zi pe care l-am tinut in Transnistria, mi-a fost mie greu, am retrait fiecare scena, dar a fost foarte greu si familiei mele. Foarte greu, pentru ca noptile nu dormeam si imi treceau prin cap toate scenele ingrozitoare traite.Am fost 14 luni infirmiera, sora de caritate a acestui grup de 284 de evrei bucuresteni.Si in aceasta calitate de infirmiera, pun ghilimele pentru ca eram un copil de doar 14 ani si jumatate cu un curs de infirmiere facut la spitalul Coltea, in cadrul Stajii tarii, organizatia aceia de tineret. Si m-am considerat infirmiera, si am preluat infirmeria, si am inchis ochii prietenilor mei, dar cel ami groaznic lucru a fost inchiderea ochilor copiilor din grupul nostru. Majoritatea dintre dvs. au copii, chiar daca nu au copii, stiu ce inseamna sa pierzi un copil. Ori pierderea acestor copii intre un an si 12 ani, a fost cea mai grea incercare a vietii mele.Am astazi 74 de ani si trebuie sa recunosc ca noptile imi mai apar inca ochii acestor copii. Nu vreau sa plecati de aici cu sentimentul ca sunt revansarda, ca nu pot sa iert, fereasca D-zeu. Am spus-o din primul moment, de la prima editie a cartii, iubesc poporul roman. M-am intilnit in aceste luni de calvar cu multe figuri de oameni, oameni intregi: Sandu Golopentia, curierul care ne-a adus bani, bani care ne-au ajutat sa traim. Inginerul Vasiliu care in noaptea de Craciun, n-a taiat un porc, pentru ca evreii nu maninca, carne de porc, a taiat o vita ca sa ne dea sa mincam, si aceasta mincare a fost ultima miincare pe o perioada de o luna si jumatate, cit am facut-o in trenurile care ne-au dus in celalalt capat al Transnistriei. Sergentul Fanache, ne-a spus:<imi dati niste bani, sa dau jandarmilor mei, cind trecem prin satele colonistilor nemti, care trag, si va omoara pe toti, pentru ca ei nu-i iubesc pe evrei, dati-mi ceva sa le dau jandarmilor mei si va vom pazi>.Si ne-au pazit. Sapte jandarmi, oameni in virsta, asa zisii jandarmi agricoli, care tremurau si ei de frig in hainele de stofa, la minus 40 de grade. Am intilnit multi oameni, oameni de omenie, carora noi, grupul de numai 250 de oameni care ne-am intors, repatriati oficial, lor le datoram viata. Si vreau sa va spun in incheiere.
            Singurul motiv pentru care am scris aceasta carte a fost ca nu trebuie sa uitam. Uitarea ii ucide ica o data pe cei care au ramas acolo fara mormint si uitarea permite dusmanilor omeniei sa repete istoria. Si nu avem voie. Nu avem voie nici dvs. nici eu, nici o intreaga omenire sa lasam istoria sa se repete. Va multumesc".