Daca, in ultimii ani, numele lui Paul Celan, marele (daca nu „cel mai mare“) poet modern german, a intrat in constiinta publica romaneasca si datorita originii sale cernautene – care, la rindul ei, explica scurta sa „evadare“ in limba romana din perioada petrecuta la Bucuresti intre 1945-1947 –, cel al Rosei Auslender a ramas la noi unul familiar doar unui cerc de initiati. Nu-i de mirare, caci difuziunea si receptarea culturii germane, in ciuda cresterii numarului de traduceri dupa 1990, se desfasoara inca, de cele mai multe ori, sub semnul intimplarii si al inspiratiei momentane a editorilor. In cazul Rosei Auslender, nici faptul ca, nascuta la Cernauti, si-a publicat tot acolo, in 1939, prima placheta de versuri, si nici popularitatea de care se bucura poemele ei in rindurile publicului german, popularitate masurata in tirajele cele mai mari pe care o opera lirica le-a atins in respectivul spatiu lingvistic in ultimii ani, n-au prea contat. La necesara corectie a acestei evidente desincronizari ar putea contribui decisiv abia volumul bilingv publicat de Editura Fundatiei Culturale Romane la implinirea a 100 de ani de la nasterea poetei, unde traducerea romaneasca a textelor ii apartine germanistului bucurestean George Gutu.

Insasi selectia versurilor, la care, pe linga George Gutu, si-a dat concursul si Helmut Braun, editorul si legatarul mostenirii literare a Rosei Auslender in Germania, sugereaza buna intentie de a reconstrui in cartea de fata un portret cit mai complet si fidel al unei opere care, legata de destinul atipic al autoarei, a configurat nu doar in „tematica“ sa, ci si in intima „matrice stilistica“ pe care a modelat-o o identitate distincta fata de lirica germana contemporana ei. Nascuta in 1901, la Cernauti, intr-o familie evreiasca mic-burgheza, vorbitoare de germana, Rose Scherzer, casatorita Auslender, a simtit acelasi imbold de a „scrie“ precum multi congeneri proveniti dintr-un mediu socio-cultural asemanator. „Minunea“ pe care, deja la sfirsitul anilor ’20, o invoca Alfred Margul-Sperber, este aceea ca – abia dupa 1918, intr-o Romanie Mare favorizind, cel putin in administratie si scoala, asimilarea –, a putut sa se nasca, in Bucovina inca in buna masura germanofona, o literatura germana realmente originala. Faptul este explicabil printr-o foarte complexa operatiune de – in termenii lui Pierre Bourdieu – „conversiune a capitalului simbolic“ detinut in fostul Kronland habsburgic de burghezia evreiasca. Aceasta, pentru a-si conserva o „legitimitate“ acum contestata, a fost tentata a-si investi capitalul „politic“ pierdut intr-unul „cultural“.

Nu este acum momentul sa insist asupra mecanismelor specifice acestui fenomen, mecanisme pe care am incercat sa le demontez si sa le descriu in mai multe rinduri. Cert este ca in Cernautiul de dupa primul razboi mondial a rodit in limba germana o efervescenta culturala si literara incomparabila cu paralizantul provincialism antebelic; desi suflul i s-a epuizat destul de curind, acestui impuls initial i se datoreaza constituirea cadrului favorizant in care, intr-o generatie ulterioara, a fost posibila, iata, aparitia unui poet de talia lui Paul Celan.
Rose Auslender s-a lasat dusa de acel prim val de entuziasm fata de filozofie si poezie, entuziasm caruia i-a ramas credincioasa si dupa emigrarea foarte timpurie in Statele Unite, unde a inceput sa publice versuri in periodice de limba germana. Femeia frumoasa si voluntara, revenita dupa un numar de ani la Cernauti, stramutata apoi la Bucuresti, a devenit un personaj important al lumii, inevitabil „mici“ si marginale, a literatilor de limba germana din Romania timpului; deja in 1928, „capul“ generatiei bucovinene, Alfred Margul-Sperber, ii prevestea o cariera literara exceptionala.

N-a dezarmat in fata unei istorii din cale-afara de vitrege: nici separarea periodicelor literare a germanilor „etnici“ de colaboratorii lor evrei dupa 1933, nici „capcana“ razboiului mondial, care a impiedicat-o sa se refugieze din nou in America, nici experientele-limita traite intre 1940-1944 la Cernauti, intii arestata de KGB ca „spioana americana“, apoi condamnata, sub administratia militara romaneasca, la mizeria ghettoului, amenintata fiind permanent cu deportarea in Transnistria, n-au determinat-o sa renunte la poezie. Socul se va produce cu intirziere – abia dupa 1946, cind, prin Bucuresti, pleaca din nou in Statele Unite, va constata incompatibilitatea cu „limba ucigasilor“ si va incepe sa scrie in engleza. Hiatusul va dura mai bine de un deceniu; o neliniste funciara o impinge insa din nou catre Europa si catre limba materna. „Patria mea a murit/mi-au ingropat-o/in foc./Traiesc/in tara-mi materna/cuvintul.“ Cariera propriu-zisa a Rosei Auslender in „cimpul“ literelor germane va fi insa una peste masura de anevoioasa. A fost tratata initial ca „amatoare“, trebuind s-o ia de la capat in publicatii si edituri periferice; abia dupa 1970, critica profesionista a inceput sa-i acorde atentie, sensibilizata de o „voce“ care, singulara prin inradacinarea intr-un lirism aparent traditional – comparat si comparabil cu cel al Elsei Lasker-Schuler sau al lui Nelly Sachs –, a cucerit printr-o forta a expresiei receptata ca alternativa de o surprinzatoare prospetime in raport cu fadoarea accentuata a experientelor modernismului tirziu. Celebritatea a venit intr-un moment in care poeta, „obosita“ de zbuciumul cotidian, a hotarit, intr-o buna zi, sa nu mai paraseasca patul camerei pe care o ocupa la caminul evreiesc de batrini din Dusseldorf. Va mai trai si va mai scrie, ingropata in „mormintul asternuturilor“, inca zece ani.

Gruparea poemelor traduse de George Gutu in sase sectiuni tematice: Acasa, Iudaism, Holocaust, Exil, Grai, Iubire, batrinete, moarte ilustreaza cele citeva filtre esentiale prin care „lumea vietii“ se insinueaza in universul poetic al Rosei Auslender. „Viclenia“ istoriei pare ca distorsioneaza brutal un echilibru originar intre „exterior“ si „interior“, intre „natura“ si „cultura“, pe care doar poezia – prin ale ei „cuvinte tari ca rasuflarea pamintului“, ultim refugiu „in care poti respira“ – se incumeta a-l restabili. Marcata, in perioada „romaneasca“, de acel tip de imagistica neoromantica grefata pe un fond protestatar de sorginte expresionista, pe care a profesat-o concomitent – si ca sfidare a degradarii instrumentale a limbajului (si a limbii germane) – un Alfred Margul-Sperber, lirica sa „renascuta“ dupa 1956 va renunta, si ca urmare a trecerii prin „purgatoriul“ englezei, la ornamente prozodice si stilistice. Discursul se va concentra si esentializa, va capata relief si adincime in intensitatea unica prin care „trairea“ pura, necontaminata de livresc, se lasa transpusa in reflectie expresiva. Poeta potriveste „semne“ ce i se arata, „taine oarbe“ pe care „ca sa le interpreteze/ nu vine nici un profet“: „peisajul“ coabiteaza cu viziunea fantastica, chagalliana, notatia lucida cu reveria erotica, amintirea incarcata de culori cu eterna mirare in fata puterii verbului („cuvintul meu/nascut/din disperare“) de a o resuscita. Nu este deloc lesne sa proiectezi intr-o alta limba aceasta simplitate bine temperata a comunicarii ca ratiune de a fi a poeziei („Locuim/cuvint linga cuvint/ Spune-mi/prietene/pe care-l preferi/al meu se numeste/TU“), care confera textelor, mai cu seama prin „cadenta“ aforistica inimitabila, o muzicalitate implicita. George Gutu a cistigat un pariu dificil, pentru care merita toata lauda.