Vara anului 1949... Diet Kloos, o tînără olandeză studentă la
Conservatorul Regal din Haga îşi petrece la Paris vacanţa împreună cu o
prietenă. Traseul turistic tradiţional le poartă pe cele două călătoare pe
malurile Senei unde cumpără de la buchinişti o carte pentru copii, după care se
aşează la o masă, pe terasa cafenelei „Dupont” din Saint Germain de Près. Diet
scapă proaspăt achiziţionatul volum pe jos. Un tînăr de la masa vecină se
grăbeşte să-l ridice şi să-l înapoieze posesoarei. Cei doi se privesc atent.
Tînărul cu ochii de culoarea chihlimbarului este Paul Celan, aflat din iulie
1948 în exil la Paris.
Dialogul între Diet şi Paul se înfiripă spontan în franceză, devine
tot mai animat, şi la propunerea lui Celan, este continuat în germană. Urmează o
scurtă săptămînă de întîlniri. Diet este nevoită să se reîntoarcă în Olanda, dar
legătura continuă printr-o corespondenţă din care nu s-au păstrat decît cele 12
scrisori ale poetului şi cîteva poeme în manuscris dăruite aceleia de care el
s-a simţit apropiat în acea perioadă dificilă, de început, a exilului său
parizian.Scrisorile de răspuns expediate de Diet lui Paul, 15 la număr, trec
drept pierdute, avînd aceeaşi soartă ca aproape toată corespondenţa primită de
poet în primii ani ai noii sale existenţe pariziene.
Legătura epistolară dintre Diet şi Paul a durat doar un an. Ea
rămîne însă importantă prin mărturiile frămîntărilor literare şi personale pe
care Celan le-a avut într-un interval mai puţin cunoscut al biografiei sale.
De Diet Kloos Barendregt, Paul Celan se simte deîndată legat din mai multe
motive. Decisivă ar putea fi tocmai experienţa traumatică, rana nevindecată a
pierderii unor fiinţe foarte dragi. Căci, la 25 de ani, Diet Kloos era deja
văduvă. Născută la 9 mai 1924 într-o familie angajată pe tărîm social, Diet, cu
certă aplecare spre ştiinţele naturii şi muzică, hărăzită şi cu o voce foarte
frumoasă, se decide să urmeze secţia clasică a liceului. Cu fratele ei, un
pianist virtuoz, organizează concerte particulare clandestine împreună cu
colegii ei evrei, prigoniţi odată cu ocuparea Olandei de către trupele naziste.
Diet intră fără ezitări în rezistenţa antinazistă. Cînd începe deportarea
evreilor, ea se ocupă de aflarea unor adăposturi secrete şi izbuteşte să salveze
cinci concetăţeni evrei. Participă la acţiunile de distribuire a ziarelor şi
manifestelor rezistenţei, la diverse alte acţiuni „subversive” în cursul cărora
îl cunoaşte şi pe viitorul ei soţ, biologul Jan Kloos. Refuzul acestuia de a
semna declaraţia de loialitate faţă de forţele de ocupaţie îl costă postul la
universitate şi la Institutul de cercetări. Jan se alătură unui comando al
rezistenţei. La 22 noiembrie 1944 Diet şi Jan se căsătoresc, dar la 9 decembrie
Jan este arestat de Gestapo, torturat în prezenţa proaspetei sale soţii şi
împuşcat la 30 ianuarie 1945.
Diet rămîne în detenţie încă şapte luni. Eliberată la 25 decembrie 1945, reintră
în clandestinitate. După război, este angajată în urmărirea colaboraţioniştilor
olandezi, dar, scîrbită de sadismul şi oportunismul unora dintre concetăţenii
ei, (aşa numiţii „olandezi cumsecade”) se retrage din activitate şi din
prezidiul asociaţiei foştilor deţinuţi politici. La finele lui 1946, Diet îşi
reia studiile întrerupte la Conservatorul Regal din Haga şi, după diverse
specializări, începe o carieră strălucită de solistă, în concerte şi oratorii
muzicale. Diverşi compozitori îi dedică creaţiile lor. Paralel, Diet Kloos
desfăşoară şi o carieră pedagogică la Conservator.
În momentul întîlnirii cu Paul Celan Diet era încă studentă şi din
prima clipă a fost impresionată de erudiţia şi farmecul tînărului poet. Acesta
ar fi fundalul unei idile pe care o documentează volumul intitulat Du musst
versuchen auch den Schweigenden zu hören (Încearcă să-i asculţi şi pe cei
care tac). Cartea nu include decît partitura uneia din vocile duetului dar, din
fericire, e vocea cea mai interesantă din perspectiva posterităţii...
Un caz asemănător îl oferă corespondenţa purtată de poet cu Ilana
Schmueli, o prietenă din copilăria cernăuţeană de care urgia războiului şi a
Holocaustului l-a despărţit pe Celan o bună bucată de vreme – mai exact pînă în
anul l969 cînd poetul vizitează Israelul. Ilana îi întoarce vizita şi astfel cei
doi se reîntîlnesc de Crăciun, la Paris în acelaşi an. Revenită acasă, Ilana
continuă dialogul cu Paul prin scrisori pînă în primăvara lui 1970, c`nd poetul
se sinucide.
Cu puţin înaintea izbucnirii Războiului din Golf, Gisèle Celan
Lestrange îi solicită Ilanei Schmueli să doneze scrisorile, poemele şi toate
manuscrisele pe care Celan i le adresase şi dăruise, Arhivei Literare din
Marbach, depozitara moştenirii literare lăsate de poet. Înainte de a se despărţi
de preţioasele documente, Ilana Schmueli se hotărăşte să redacteze cronica unei
vechi prietenii cu grija de a reda portretul acelui Paul Celan pe care ea l-a
cunoscut. Dar - notează autoarea în scrierea memorialistică publicată la Editura
„Isele” din Germania în anul 2000 - a scrie despre Celan înseamnă a scrie despre
o origine comună, despre locuri, întîmplări, felii de viaţă care au marcat
destinul şi fiinţa celor doi; a scrie despre Cernăuţiul de dinainte de război şi
de cel de după. Volumul Ilanei Schmueli cuprinde doar fragmente din scrisorile
pe care Paul Celan i le-a adresat. Împreună cu poemele în manuscris pe care
vechiul prieten le-a dedicat amicei sale din copilărie, aceste fragmente sunt
„montate” într-un text situat la jumătate de drum între documentaristică şi
confesiune.
Să revenim la volumul Încearcă să-i asculţi şi pe cei care tac,
apărut la Editura Suhrkamp, deţinătoarea dreptului de publicare a întregii opere
a lui Paul Celan. Faţă de amplitudinea şi profunzimea corespondenţei cu Gisèle
Lestrange, soţia sa, cu Nelly Sachs, poeta de care-l lega nu doar o simplă
empatie, faţă de schimbul de scrisori avut cu Franz Wurm sau cu Hanne şi Hermann
Lenz (volume îngrijite toate de Barbara Wiedemann), duzina de scrisori adresate
tinerei olandeze Diet ar putea părea la prima vedere un simplu detaliu într-o
frescă biografică. Dar lectura textelor, editate de Paul Sars şi Laurent
Sprooten, ambii universitari specializaţi în germanistică, se transformă pas cu
pas într-o experienţă emoţionantă chiar pentru cititorul mai puţin iniţiat.
Scrisorile sunt încadrate de un eseu introductiv, de comentarii, sunt susţinute
de note şi precizări bio-bibliografice, sunt reproduse în facsimil şi însoţite
de fotografiile celor doi tineri: Paul şi Diet.
Dincolo de mărturia unei prietenii şi poate, a unei foarte discrete
relaţii amoroase, scrisorile explică pe alocuri naşterea poeziei din cele mai
mărunte întîmplări ale cotidianului. În ele sunt exprimate stări de spirit cu
funcţie „matricială” în raport cu unele poeme viitoare. Paul Celan se
înfăţişează amicei sale de la `nceput sub semnul poeziei. Prima scrisoare este
deja puternic „încărcată” literar. Ea se încheie cu reproducerea poemului
Chanson einer Dame im Schatten (Cîntecul unei doamne în umbră), pe care Paul
i-l dedică destinatarei (pentru ca ea „să nu-l uite întru totul”). Vibraţia
emoţional - literară a scrisorilor lui Paul Celan cunoaşte un crescendo pe
parcursul celor 12 scrisori, pentru a se stinge treptat pe măsură ce întîlnirile
cu Diet se răresc. Ultima scrisoare nedatată, dar probabil, aşa cum precizează
anexa bio-bibliografică, redactată la 23 iulie 1950, este de-a dreptul prozaică.
În viaţa lui Celan, reapăruse Ingeborg Bachmann, pe care scriitorul o cunoscuse
la Viena în l948. Relaţia cu ea avea să crească în intensitate. Diet Kloos
revine la Paris în l953 pentru a-şi completa studiile muzicale. Trece pe la
hotelul în care locuia Paul Celan, în Rue des Ecoles. Îl zăreşte dela distanţă,
pentru ultima dată. Era însoţit de o femeie tînără, probabil Gisele Lestrange,
viitoarea sa soţie.
Afirmam că această corespondenţă pare a fi un detaliu într-o frescă
biografică. Dar ca deobicei, cum se întîmplă cu tablourile marilor maeştri,
fixarea asupra detaliului duce la noi descoperiri. Dovada că lucrurile stau aşa,
o aflăm în scrisoarea a 5-a în care Paul Celan îi dedică prietenei sale un poem
avînd ca titlu numele pietrei preţioase din inelul pe care Diet îl purta – un
topaz fumuriu. Ermetic, poemul devine permeabil , se desfoliază, deîndată ce
situaţia ale cărei reminiscenţe textul le sublimează e identificată: întîlnirea
celor doi, pe malul Senei. Celan îi scrie prietenei sale că poemul i se pare
reuşit, că este un semn bun. {i o întreabă retoric - „{tiai că într-un poem
fiecare cuvînt cîntăreşte cît o scrisoare”? Să nu fie acesta , ne-am putea
întreba la rîndul nostru, tot retoric, şi argumentul infailibil într-o pledoarie
neîncheiată în favoarea publicării corespondenţei marilor scriitori şi
gînditori?
Rodica Binder