Ziarul "Cotidianul" din Bucuresti publica o recenzie a cartii pe care germanistulAndrei Cornea din Iasi a dedicat-o operei poetului Paul Celan (nascut Paul Antchel, la Cernauti). Marin Mincu, autorul recenziei, se ocupa in special de bagajul lingvistic al lui Celan - idis, germana, romana, rusa, franceza - si de influenta pe care "perioada romaneasca" e poetului a avut-o asupra operei sale ulterioare.
             "Paul Antschel, ca majoritatea evreilor din Bucovina (anexata intre 1775-1918 de catre Imperiul Austriac) - se arata in articol - folosea germana (ca lingua franca)  pentru a participa la un dialog cultural obligatoriu in multilingvismul practicat in Cernauti si, desigur, in familie, vorbea idisul, ca marca  diferentiatoare a specificitatii ebraice. Chiar daca, la nivel lingvistic, optiunea interioara fusese fixata „biologic“ si „istoric“ nu se poate eluda  situatia concreta ca poetul, nascut la Cernauti in 1920, si-a facut studiile liceale in limba romana timp de mai multi ani, frecventand Liceul  Ortodox de Baieti si Liceul „Marele Voevod Mihai“ cand „profesorul de romana lauda mereu vocabularul si pronuntia corecta a lui Paul, fapt  nu prea obisnuit la elevii evrei“.
            Dincolo de lecturile libere ale  adolescentului in limba germana (sau in alte limbi) - continua Marin Mincu - conteaza enorm, in anii de formatie propriu-zisa, insusirea naturala (vorbirea) unei anumite  limbi si studierea dirijata (fie si numai prin profesorii de liceu) a acelei literaturi... Biograficeste nu se poate contesta in nici un fel ca Paul Antschel  a studiat programatic literatura lui Eminescu si Arghezi. In afara studiilor liceale Paul Antschel isi completeaza formatia literara romaneasca in cei trei ani (1945-1947) de activitate redactionala la Editura Cartea Rusa din Bucuresti, cand se familiarizeaza cu exigentele poetice ale „grupului suprarealist roman“ (format din Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Paun, Trost si Gherasim Luca), traduce autori rusi in  romaneste, scrie poezii si poeme in proza in limba romana si debuteaza in revista „Contemporanul“ optand pentru pseudonimul literar Paul  Celan, care l-a consacrat. Fara sa eludam textele scrise in limba germana inainte de sejurul bucurestean (publicate postum in 1985), nu incape  nici o indoiala ca atunci cand soseste la Viena, la inceputul anului 1948, unde debuteaza editorial cu volumul Der Sand aus den Urnen,  tanarul poet era bine antrenat si pe deplin inarmat - mai ales prin achizitiile de provenienta literara romaneasca - ca sa reziste presiunii occidentale, exercitate in diverse moduri asupra sa, si sa devina marele poet de limba germana. Din cartea lui Andrei Corbea reiese foarte clar  ca acest document back-ground romanesc a lui Paul Celan a fost negat total, „surdinizat“ sau bagatelizat de catre exegetii occidentali, care  au incercat sa-l oculteze intr-o maniera cu totul inexplicabila. (Eu insumi am avut dificultati cand am publicat volumul Scritti romeni de Paul Celan in Italia, in 1994, din cauza acestei atitudini „antiromanesti“ generalizate, in ceea ce priveste acceptarea perioadei de bilingvism a marelui poet german, nascut cetatean roman.)...
 

                                   „Meridianul“ lui Paul Celan

 Desi in general m-am interesat de orice exegeza asupra lui Paul Celan, aparuta in Romania, nu am intrat decat recent in posesia lucrarii lui Andrei Corbea, Paul Celan si meridianul sau, Polirom, Iasi, 1998. Germanistul iesean (laureat al Premiului Herder pe anul 1998) se dovedeste  un bun cunoscator al materiei si afla raspunsuri plauzibile la multe dintre interogatiile biografilor si exegetilor romani si straini. Ce limbi  vorbea Paul Antschel si de ce nu a aderat definitiv la limba romana, care era limba oficiala in timpul studiilor sale de la Cernauti? Ce influenta  a avut literatura (si mai ales poezia) romana in formatia sa de viitor poet? Ce rol au jucat scrierile sale literare in limba romana si in ce masura  se poate vorbi de un scriitor „bilingv“?
 Paul Antschel, ca majoritatea evreilor din Bucovina (anexata intre 1775-1918 de catre Imperiul Austriac), folosea germana (ca lingua franca)  pentru a participa la un dialog cultural obligatoriu in multilingvismul practicat in Cernauti si, desigur, in familie, vorbea idisul, ca marca  diferentiatoare a specificitatii ebraice. Chiar daca, la nivel lingvistic, optiunea interioara fusese fixata „biologic“ si „istoric“ nu se poate eluda  situatia concreta ca poetul, nascut la Cernauti in 1920, si-a facut studiile liceale in limba romana timp de mai multi ani, frecventand Liceul  Ortodox de Baieti si Liceul „Marele Voevod Mihai“ cand „profesorul de romana lauda mereu vocabularul si pronuntia corecta a lui Paul, fapt  nu prea obisnuit la elevii evrei“. Institutional, chiar daca s-a inscris la Universitate de mai multe ori, Paul Antschel n-a mai finalizat alte studii  dupa acelea liceale, urmate in conformitate cu „programa“ romaneasca de atunci. Vreau sa spun ca, dincolo de lecturile libere ale  adolescentului in limba germana (sau in alte limbi), conteaza enorm, in anii de formatie propriu-zisa, insusirea naturala (vorbirea) unei anumite  limbi si studierea dirijata (fie si numai prin profesorii de liceu) a acelei literaturi. Indiferent de polemicile care s-au iscat (autorul cartii de fata  pune in evidenta controversa dintre George Gutu si Barbara Wiedemann), biograficeste nu se poate contesta in nici un fel ca Paul Antschel  a studiat programatic literatura lui Eminescu si Arghezi. In afara studiilor liceale Paul Antschel isi completeaza formatia literara romaneasca in  cei trei ani (1945-1947) de activitate redactionala la Editura Cartea Rusa din Bucuresti, cand se familiarizeaza cu exigentele poetice ale
 „grupului suprarealist roman“ (format din Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Paun, Trost si Gherasim Luca), traduce autori rusi in  romaneste, scrie poezii si poeme in proza in limba romana si debuteaza in revista „Contemporanul“ optand pentru pseudonimul literar Paul  Celan, care l-a consacrat. Fara sa eludam textele scrise in limba germana inainte de sejurul bucurestean (publicate postum in 1985), nu incape  nici o indoiala ca atunci cand soseste la Viena, la inceputul anului 1948, unde debuteaza editorial cu volumul Der Sand aus den Urnen,  tanarul poet era bine antrenat si pe deplin inarmat - mai ales prin achizitiile de provenienta literara romaneasca - ca sa reziste presiunii
 occidentale, exercitate in diverse moduri asupra sa, si sa devina marele poet de limba germana. Din cartea lui Andrei Corbea reiese foarte clar  ca acest document back-ground romanesc a lui Paul Celan a fost negat total, „surdinizat“ sau bagatelizat de catre exegetii occidentali, care  au incercat sa-l oculteze intr-o maniera cu totul inexplicabila. (Eu insumi am avut dificultati cand am publicat volumul Scritti romeni de Paul Celan in Italia, in 1994, din cauza acestei atitudini „antiromanesti“ generalizate, in ceea ce priveste acceptarea perioadei de bilingvism a marelui poet german, nascut cetatean roman.)
 S-a considerat probabil ceva incompatibil cu statutul de mare poet, castigat de Paul Celan dupa plecarea de la Bucuresti, recunoasterea
 formatiei literare solide in canoanele „neomologate“ ale unei literaturi „minore“. Cam acelasi lucru s-a intamplat si cu Eugen Ionescu, care a
 trebuit sa-si repudieze opera literara romaneasca pentru a fi primit in Academia Frantei. E ciudat ca implementarea acestui complex de
 inferioritate de catre occidentali a fost aplicata numai cand a fost vorba de Romania, pentru ca nu ne amintim ca cineva sa fi contestat
 importanta ce a avut Praga pentru formatia literara a lui Franz Kafka. De aceea, mi se pare demna de remarcat onestitatea intelectuala a lui
 Andrei Corbea, ce postuleaza „bagajul lingvistic si cultural cu care Paul Antschel a absolvit aceasta perioada de formare intelectuala; pe un
 teren favorabil precum cel al adolescentului introvertit si sensibil, dornic de lecturi si de emulatie a spiritului, chiar si programa in sine
 conservatoare si apasat «nationala» a liceului romanesc, cu deosebire materiile literare puteau rodi, mai cu seama pe fondul oferit de
 acumularile paralele in limba germana - canonul scolar al marilor clasici romani, de pilda, inteligent predat, impunea un anume antrenament al
 limbii literare ce deschidea accesul nemijlocit catre modernitatea pe care Arghezi a simbolizat-o din plin pentru generatia tanarului Celan“.
 Chiar daca Paul Celan intelege „bilingvismul poetic“ ca pe o „duplicitate“, totusi raman textele literare scrise in romaneste ca un argument
 „obiectiv“ ale acestui „bilingvism“, indiferent de teoretizarile poetului. Observatiile eminentului germanist nuanteaza chestiunea in disputa,
 evidentiind coordonatele „fixatiei carpatine“ (sintagma apare intr-o scrisoare a lui Celan catre Alfred Margul-Sperber) ce „se opun
 funciarmente acelei «autarhii» si «autonomii» lingvistico-nationale germane de cea mai nefericita traditie“. Andrei Corbea considera ca, mai
 degraba, „conteaza consecventa cu sine a «poetolectului» plasat intre si dincolo de idiomurile «nationale» si funciarmente «plurilingv»
 (mehrsprachig)“ iar „ecuatia bilingvism-duplicitate“ crede ca „semnaleaza mai curand o deriva etica decat una propriu-zis lingvistica“. Astfel,
 „textele scrise de Celan in limba romana in anii petrecuti la Bucuresti se subsumeaza totusi fara doar si poate acelui fenomen pe care Leonard
 Forster il numea «multilingvismul literaturii»“. Preluand acesti termeni teoretici mai adecvati, Andrei Corbea confera un sens superior
 discutiei initiale, depasind nivelul inadecvat la care o mentinea cercetatoarea (fosta lector de limba germana la Iasi) Barbara Wiedemann. Ar
 fi de asteptat ca germanistul fin ce a reusit sa fixeze, cu mai mare exactitate, adevaratul „meridian“ cultural/lingvistic al lui Paul Celan sa se
 transforme in interpretul textelor romanesti celaniene in referinta directa la metoda suprarealista ce a fost bine asimilata la Bucuresti. S-ar
 putea astfel constata ca, inainte de a pleca de la Bucuresti, Paul Celan isi inventeaza un „poetolect“ personal, un fel de esperanto poetic,
 cum l-am numit in prefata de la editia italiana. Cred ca tiparele discursului poetic in limba romana au fost doar aparent ocultate in textele
 germane, regasindu-se in structurile gestante ale poeziei celaniene definitorii. Numai un bun cunoscator al limbii germane poate demonstra
 pe ce cai infrastructurale primul Celan a fost retopit si integrat marelui Celan, ce apartine, intr-adevar, „multilingvismului literaturii“.

                                                                                     Marin Mincu

Cotidianul
 Accente

                                   „Meridianul“ lui Paul Celan

 Desi in general m-am interesat de orice exegeza asupra lui Paul Celan, aparuta in Romania, nu am intrat decat recent in posesia lucrarii lui Andrei Corbea, Paul Celan si meridianul sau, Polirom, Iasi, 1998. Germanistul iesean (laureat al Premiului Herder pe anul 1998) se dovedeste  un bun cunoscator al materiei si afla raspunsuri plauzibile la multe dintre interogatiile biografilor si exegetilor romani si straini. Ce limbi  vorbea Paul Antschel si de ce nu a aderat definitiv la limba romana, care era limba oficiala in timpul studiilor sale de la Cernauti? Ce influenta  a avut literatura (si mai ales poezia) romana in formatia sa de viitor poet? Ce rol au jucat scrierile sale literare in limba romana si in ce masura  se poate vorbi de un scriitor „bilingv“?
 Paul Antschel, ca majoritatea evreilor din Bucovina (anexata intre 1775-1918 de catre Imperiul Austriac), folosea germana (ca lingua franca)  pentru a participa la un dialog cultural obligatoriu in multilingvismul practicat in Cernauti si, desigur, in familie, vorbea idisul, ca marca  diferentiatoare a specificitatii ebraice. Chiar daca, la nivel lingvistic, optiunea interioara fusese fixata „biologic“ si „istoric“ nu se poate eluda  situatia concreta ca poetul, nascut la Cernauti in 1920, si-a facut studiile liceale in limba romana timp de mai multi ani, frecventand Liceul  Ortodox de Baieti si Liceul „Marele Voevod Mihai“ cand „profesorul de romana lauda mereu vocabularul si pronuntia corecta a lui Paul, fapt  nu prea obisnuit la elevii evrei“. Institutional, chiar daca s-a inscris la Universitate de mai multe ori, Paul Antschel n-a mai finalizat alte studii  dupa acelea liceale, urmate in conformitate cu „programa“ romaneasca de atunci. Vreau sa spun ca, dincolo de lecturile libere ale  adolescentului in limba germana (sau in alte limbi), conteaza enorm, in anii de formatie propriu-zisa, insusirea naturala (vorbirea) unei anumite  limbi si studierea dirijata (fie si numai prin profesorii de liceu) a acelei literaturi. Indiferent de polemicile care s-au iscat (autorul cartii de fata  pune in evidenta controversa dintre George Gutu si Barbara Wiedemann), biograficeste nu se poate contesta in nici un fel ca Paul Antschel  a studiat programatic literatura lui Eminescu si Arghezi. In afara studiilor liceale Paul Antschel isi completeaza formatia literara romaneasca in  cei trei ani (1945-1947) de activitate redactionala la Editura Cartea Rusa din Bucuresti, cand se familiarizeaza cu exigentele poetice ale
 „grupului suprarealist roman“ (format din Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Paun, Trost si Gherasim Luca), traduce autori rusi in  romaneste, scrie poezii si poeme in proza in limba romana si debuteaza in revista „Contemporanul“ optand pentru pseudonimul literar Paul  Celan, care l-a consacrat. Fara sa eludam textele scrise in limba germana inainte de sejurul bucurestean (publicate postum in 1985), nu incape  nici o indoiala ca atunci cand soseste la Viena, la inceputul anului 1948, unde debuteaza editorial cu volumul Der Sand aus den Urnen,  tanarul poet era bine antrenat si pe deplin inarmat - mai ales prin achizitiile de provenienta literara romaneasca - ca sa reziste presiunii
 occidentale, exercitate in diverse moduri asupra sa, si sa devina marele poet de limba germana. Din cartea lui Andrei Corbea reiese foarte clar  ca acest document back-ground romanesc a lui Paul Celan a fost negat total, „surdinizat“ sau bagatelizat de catre exegetii occidentali, care  au incercat sa-l oculteze intr-o maniera cu totul inexplicabila. (Eu insumi am avut dificultati cand am publicat volumul Scritti romeni de Paul Celan in Italia, in 1994, din cauza acestei atitudini „antiromanesti“ generalizate, in ceea ce priveste acceptarea perioadei de bilingvism a marelui poet german, nascut cetatean roman.)
 S-a considerat probabil ceva incompatibil cu statutul de mare poet, castigat de Paul Celan dupa plecarea de la Bucuresti, recunoasterea
 formatiei literare solide in canoanele „neomologate“ ale unei literaturi „minore“. Cam acelasi lucru s-a intamplat si cu Eugen Ionescu, care a
 trebuit sa-si repudieze opera literara romaneasca pentru a fi primit in Academia Frantei. E ciudat ca implementarea acestui complex de
 inferioritate de catre occidentali a fost aplicata numai cand a fost vorba de Romania, pentru ca nu ne amintim ca cineva sa fi contestat
 importanta ce a avut Praga pentru formatia literara a lui Franz Kafka. De aceea, mi se pare demna de remarcat onestitatea intelectuala a lui
 Andrei Corbea, ce postuleaza „bagajul lingvistic si cultural cu care Paul Antschel a absolvit aceasta perioada de formare intelectuala; pe un
 teren favorabil precum cel al adolescentului introvertit si sensibil, dornic de lecturi si de emulatie a spiritului, chiar si programa in sine
 conservatoare si apasat «nationala» a liceului romanesc, cu deosebire materiile literare puteau rodi, mai cu seama pe fondul oferit de
 acumularile paralele in limba germana - canonul scolar al marilor clasici romani, de pilda, inteligent predat, impunea un anume antrenament al
 limbii literare ce deschidea accesul nemijlocit catre modernitatea pe care Arghezi a simbolizat-o din plin pentru generatia tanarului Celan“.
 Chiar daca Paul Celan intelege „bilingvismul poetic“ ca pe o „duplicitate“, totusi raman textele literare scrise in romaneste ca un argument
 „obiectiv“ ale acestui „bilingvism“, indiferent de teoretizarile poetului. Observatiile eminentului germanist nuanteaza chestiunea in disputa,
 evidentiind coordonatele „fixatiei carpatine“ (sintagma apare intr-o scrisoare a lui Celan catre Alfred Margul-Sperber) ce „se opun
 funciarmente acelei «autarhii» si «autonomii» lingvistico-nationale germane de cea mai nefericita traditie“. Andrei Corbea considera ca, mai
 degraba, „conteaza consecventa cu sine a «poetolectului» plasat intre si dincolo de idiomurile «nationale» si funciarmente «plurilingv»
 (mehrsprachig)“ iar „ecuatia bilingvism-duplicitate“ crede ca „semnaleaza mai curand o deriva etica decat una propriu-zis lingvistica“. Astfel,
 „textele scrise de Celan in limba romana in anii petrecuti la Bucuresti se subsumeaza totusi fara doar si poate acelui fenomen pe care Leonard
 Forster il numea «multilingvismul literaturii»“. Preluand acesti termeni teoretici mai adecvati, Andrei Corbea confera un sens superior
 discutiei initiale, depasind nivelul inadecvat la care o mentinea cercetatoarea (fosta lector de limba germana la Iasi) Barbara Wiedemann. Ar
 fi de asteptat ca germanistul fin ce a reusit sa fixeze, cu mai mare exactitate, adevaratul „meridian“ cultural/lingvistic al lui Paul Celan sa se
 transforme in interpretul textelor romanesti celaniene in referinta directa la metoda suprarealista ce a fost bine asimilata la Bucuresti. S-ar
 putea astfel constata ca, inainte de a pleca de la Bucuresti, Paul Celan isi inventeaza un „poetolect“ personal, un fel de esperanto poetic,
 cum l-am numit in prefata de la editia italiana. Cred ca tiparele discursului poetic in limba romana au fost doar aparent ocultate in textele
 germane, regasindu-se in structurile gestante ale poeziei celaniene definitorii. Numai un bun cunoscator al limbii germane poate demonstra
 pe ce cai infrastructurale primul Celan a fost retopit si integrat marelui Celan, ce apartine, intr-adevar, „multilingvismului literaturii“.