Paul Celan a fost inmormantat la Paris la 12 mai 1970. Se aruncase in Sena cu vreo trei saptamani mai devreme, dar cadavrul lui a fost pescuit cu intarziere. A doua zi, saptamanalul "Les Lettres Françaises" anunta in pagina intai: "A murit Paul Celan." Dar adauga: "In Franta, el este
necunoscut."  John Felstiner, autorul amplului studiu "Paul Celan: Poet, Survivor, Jew" (Yale University Press, 2001), este surprins de aceasta constatare: "Necunoscut? - dupa 22 de ani in care a muncit aici, a predat, a tradus din Apollinaire, Rimbaud, Valery, Char, Michaud si a scris poeme
reveland, dupa cum a spus Emmanuel Levinas, <Insomnia din patul Existentei>?"
            Este adevarat ca, nesimtindu-se in stare sa traiasca in Austria sau in Germania, adica printre vorbitorii limbii lui materne, la putina vreme dupa emigrarea din Romania se stabilise in Franta, unde a fost, pana in ultima zi de viata, lector de literatura germana la Scoala Normala Superioara si ca
opera datorita careia este considerat o valoare de prim ordin a culturii universale a fost scrisa, in cea mai mare parte, la Paris. Numele lui este inscris insa cu litere mari in istoria poeziei germane, careia i-a conferit o noua legitimitate deschizand calea reinvierii celor mai de seama dintre traditiile ei pangarite de hitlerism, in forme innoite, in acord cu sensibilitatea si cu gustul generatiilor postbelice. Saptamana trecuta am insistat asupra poemului care a dat semnalul acestei absolviri a limbii de
pacatele stricatorilor ei. El devenise intre timp un fel de institutie, o piesa de referinta. Cel putin sapte compozitori au transpus "Todesfuge" in piese muzicale. (Pana in 1991 fusesera inregistrate peste o suta de lieduri, cantate, bucati instrumentale, corale, etc, pana si un balet, inspirate de
poeziile lui Celan.)  O carte de "marturii poetice despre deportare si anihilare" a fost intitulata - la fel ca  un documentar TV consacrat "solutiei finale" -  "Moartea este un mester din Germania". La cea de-a 50-a aniversare a Noptii de cristal, o actrita a recitat "Fuga mortii" in fata
Bundestag-ului. Cuvintele "sapam o groapa in vazduh", despre care Celan sustinea ca "nu sunt nici imprumutate nici metafora", au devenit un motiv de relativ larga circulatie in literatura supravietuirii. Ca un omagiu fata de cel care le-a pus pentru prima oara pe hartie, doi autori care traisera
experiente similare cu a lui si care, la fel ca el, aveau sa se sinucida -
Primo Levi si Jean Amery - le-au folosit si ei in scrierile lor.
Evident, opera poetica a lui Paul Celan are semnificatii si implicatii mult
mai cuprinzatoare. El a fost si a vrut de la bun inceput sa fie poet german.
Autorul studiului prezentat aici il percepe ca "supravietuitor" si ca
  "evreu" pentru ca asa i-a fost lui datul sortii: sa se avante in viata si
in creatia literara exact in vremurile de restriste in care cei de-o seama
cu el erau scosi din randul oamenilor ca toti oamenii si trebuiau sa se
considere deosebit de norocosi daca izbuteau sa scape de asasinare. Evolutia
si constiinta lui, sufletul si scrisul lui au fost pecetluite pentru
totdeauna de cumplita trauma a ororii lipsite de noima care l-a transformat
dintr-un tanar normal si talentat, cu familie, educatie, certitudini
intelectuale si morale, idealuri si nazuinte, intr-un paria orfan, derutat,
indurerat, scarbit, revoltat. Sublimarea suferintei - pentru a folosi un
termen de dictionar psihanalitic - a fost, in cazul lui, extrem de
fructuoasa pe taramul creatiei, fara sa-i redea insa echilbrul pierdut.
Dintre toate cheile in care poate fi citit, John Felstiner a ales-o - dupa
cum reiese si din titlul cartii - pe aceasta. Tema dominanta a studiului
este, potrivit foarte exactei observatii a cunoscutului scriitor sud-african
J. M. Coetzee, transformarea lui Celan "dintr-un poet german caruia i-a fost
dat sa fie evreu, intr-un poet evreu caruia i-a fost dat sa scrie in
  germana" si care "si-a depasit inrudirea cu Rilke si cu Heidegger pentru
a-si gasi premergatori spirituali in Kafka si in Mandelstam".
Cum s-a produs - chiar daca nu in masura presupusa de exegetul american -
acest proces de redefinire a personalitatii si a apartenentei proprii? Cu
riscul de a repeta date cunoscute din cartea  publicata de Petre Solomon in
1989 sau din alte surse, extrag din "Paul Celan: Poet, supravietuitor,
  evreu", o seama de informatii biografice din jumatatea de viata traita de
scriitor in Romania. O fac pentru ca, dupa cum am mai spus, nu numai in
Franta anului 1970 ci si in Romania anului 2002  se stiu inca prea putine
despre Paul Celan si, pe de alta parte, pentru ca se stiu prea putine si
despre ce s-a intamplat dupa 1940 in anumite regiuni din tara.
Paul Antschel s-a nascut la Cernauti la 23 noiembrie 1920.  Pe vremea aceea,
aproape jumatate din cei o suta de mii de locuitori ai orasului erau evrei.
Cernautiul era un centru poliglot in care se vorbea romaneste, nemteste,
svabeste, ucraineste si idis. In casa Antschel, limba de fiecare zi era
germana si anume literarul Hochdeutsch, nu dialectul local. .Mama lui, fosta
domnisoara Fritzi Schrager, originara din Sadagura, o femeie frumoasa si
distinsa, i-a insuflat dragostea si admiratia pentru limba si literatura
germana, obligandu-l de mic sa vorbeasca foarte corect, i-a citit povesti,
i-a cantat cantece si i-a transmis pasiunea ei pentru clasicii germani.
Prima intalnire cu poezia a avut loc, isi amintea, la sase ani, cand recita
in fata cunoscutilor parintilor "Cantecul clopotului", de Schiller.
Tatal lui, evreu pios, traditionalist, provenea dintr-o familie refugiata in
generatia precedenta din Rusia, iar in timpul razboiului luptase in
randurile armatei austriece. In 1927, l-a retras pe Paul de la scoala
germana si l-a trimis la o scoala evreiasca. Aceasta scoala incurajase
initial asimilarea culturala, insusirea culturii austro-germane, dar pe
vremea aceea se afla sub influenta organizatiei socialiste Bund care
favoriza intoarcerea la traditia idisista. In cei trei ani petrecuti acolo
de Paul erau la mare pret ideile sioniste si studiul limbii ebraice. In 1930
, Paul Antschel a trecut la o scoala de stat, unde si-a desavarsit
cunostintele de limba romana. Era un elev foarte bun. S-a pastrat o
scrisoare trimisa in 1934 matusii lui, Minna, care emigrase in Palestina.
Presarata cu expresii frantuzesti si englezesti, ironica si autoironica,
misiva explica motivul pentru care a luat premiul al doilea si nu, asa cum
credea el ca ar fi meritat, premiul intai: "apartenenta la ramura evreiasca
a rasei semite". Da, - spunea el in continuare -  cat despre antisemitismul
din scoala noastra, as putea sa scriu un opus de 300 de pagini despre el".
Pentru a scapa de discriminare si de persecutii s-a transferat ulterior la
mai putin exclusivistul gimnaziu ucrainean pe care l-a absolvit in 1938.
Citea multa poezie, fireste Goethe si Schiller, dar si Heine, Trakl,
Holderlin, Verlaine, Rimbaud, precum si Nietzsche, Hofmannstahl, Kafka. El
si colegul sau de clasa Immanuel Weissglas (care traducea pe atunci din
Rilke si care avea sa fie cunoscut mai tarziu ca eruditul documentarist
"James" de la "Romania libera"si ca autorul unei exceptionale versiuni
romanesti a piesei "Faust"), compuneau poeme pe teme comune si se intreceau
in a traduce in germana poezii de Apollinaire, Eluard, Shakespeare, Yeats,
Housman, Esenin si Arghezi. Primele poezii, scrise pe la 15-16 ani,
respectau preceptele romantismului si ale simbolismului. La 17 ani i-a
dedicat mamei un sonet datat "Ziua mamei, 1938".
Intre acest sonet si acela pe care l-a scris de "Ziua mamei, 1939",
experienta lui s-a imbogatit considerabil. Parintii lui tineau sa-l inscrie
la facultatea de medicina, dar in Romania se introdusese "numerus clausus"
adica limitarea numarului evreilor admisi. Isi luase bacalaureatul la scurta
vreme dupa Anschluss.Tinand seama de orizontul politic tot mai sumbru,
tatal lui ar fi vrut sa foloseasca modestele economii ale familiei pentru a
emigra, dar Paul dorea sa-si continue neaparat studiile, mama l-a sustinut
si la 9 noiembrie 1938, tanarul a plecat in Franta, pentru a urma cursuri
premedicale la Tours. Trenul lui a trecut prin Berlin chiar in "Noaptea de
cristal". Mai tarziu avea sa-si aminteasca intr-un poem: "ai zarit un nor de
fum/ care data de maine".
La Paris, Paul s-a intalnit cu fratele mamei lui, Bruno Schrager, care era
actor si care l-a dus in Montmartre si Montparnasse si, evident, s-a simtit
atras mai curand de suprarealism (initiat de fostii lui compatrioti Tristan
Tzara, Benjamin Fondane, Ilarie Voronca) decat de medicina. S-a dus si la
Londra pentru a-si vizita o matusa refugiata din Viena ocupata de nazisti si
a vazut pentru prima oara teatru shakesperean jucat in limba engleza. In
vara lui 1939 s-a intors la Cernauti si a inceput sa studieze filologia
romanica. Dupa ce nordul Bucovinei a cazut sub ocupatie sovietica,
degradarea brutala a sistemului de invatamant, deportarile arbitrare in
Siberia si celelalte samavolnicii staliniste l-au demoralizat si scarbit.
Singurul lucru pozitiv a fost perfectionarea cunostintelor de ucraineana si
rusa.
In iunie 1941, "au fost obliterati sase sute de ani de prezenta evreiasca la
Cernauti": in primele 24 de ore au fost ucisi liderii comunitatii si alte
trei mii de persoane, a fost incendiata sinagoga mare, au fost jefuite
locuintele. Imediat dupa aceea, evreii au fost inghesuiti intr-un ghetou ,
obligati sa poarte steaua galbena si privati de toate drepturile. Paul
Antschel a avut oarecum noroc: a fost pus sa munceasca la inlaturarea
ruinelor podului de peste Prut si ale cladirii postei. Corvoada care a urmat
a constat in colectarea cartilor rusesti pentru a fi arse. Poezia pe care o
scria capatase alte tonalitati: "Nu dormi. Stai de veghe./ Plopii canta, ei
umbla/ alaturi de soldati. In sant e sangele tau." Si finalul acestei
"Nocturne": "Lumea-i o fiara in chinurile facerii/ despuiata se chirceste
sub cerul noptii/ Dumnezeu e urletul ei/ teme-te pentru mine, nu misca."
  Dupa ce i s-a dat drumul din ghetou in toamna lui 1941, familia Antschel a
scapat de primul val de deportari multumita autorizatiilor de sedere in oras
distribuite de un om normal si curajos, primarul Traian Popovici. In iunie
1942, insa, aceste permise si-au pierdut valabilitatea: guvernatorul
Bucovinei a hotarat sa reinceapa deportarea "elementelor evreiesti
indezirabile". In noptile de sambata luminile de pe strazi ramaneau aprinse
pentru ca, inainte de revarsarea zorilor, jandarmii sa navaleasca in case si
sa ridice familiile pe care le gaseau dormind. Femei si barbati, batrani si
copii, invalizi si bolnavi erau incarcati de-a valma in camioane si apoi in
vagoane de marfa sigilate. Dupa primele doua asemenea "actiuni" de la 6 si
13 iunie, oamenii erau preveniti si, daca aveau unde, se ascundeau la
sfarsit de saptamana sau macar isi trimiteau de acasa copii. "S-ar putea sa
nu se clarifice niciodata ce s-a intamplat in noaptea care a schimbat in
asemenea masura viata si arta lui Celan, scrie John Felstiner. El n-a fost
niciodata in stare sa relateze exact cum s-a desfasurat noaptea de 27 iunie
1942. Potrivit prietenei lui Ruth Lackner (actrita la teatrul idis din
Cernauti), ea  ii gasise o ascunzatoare intr-o fabrica de cosmetice. Paul
si-a implorat parintii sa se ascunda impreuna cu el, dar mama lui era
resemnata: <Nu putem scapa de ceea ce ne este dat. La urma urmei, mai sunt o
multime de evrei care traiesc acum in Transnistria.> (Nu avea de unde sa
stie ca, pana la acea data murisera doua treimi din evreii deportati in
Transnistria.) Se spune ca Paul s-a certat cu tatal lui si a plecat furios.
Alt prieten isi aminteste ca parintii lui Paul doreau sa-l stie in siguranta
in afara casei si ca, in noaptea respectiva, o sambata, el si Paul s-au dus
la o reuniune in casa a doi prieteni si, din cauza interdictiei de a circula
dupa o anumita ora, au ramas acolo toata noaptea. A doua zi, cand  Paul s-a
intors acasa - cel putin acest lucru pare cert, indiferent de locul in care
fusese si de ceea ce petrecuse intre el si parintii lui - casa era goala,
usa de intrre sigilata, iar mama si tatal lui disparuti." Nu i-a mai vazut
niciodata.
  De la pictorul bucovinean Arnold Daghani, care facuse parte din acelasi
transport, a ramas o insemnare despre moartea verisoarei lui Paul, foarte
inzestrata si sensibila poeta Selma Meerbaum - Eissinger (1924-42). Se
imbolnavise de tifos si a murit la 17 septembrie 1942. Sotii Antschel au
rezistat ceva mai mult. Odata cu decesul Selmei, Daghani a notat si ca
"treizeci de meseriasi urmeaza sa fie mutati la Gaissin. Printre ei este si
constructorul Antschel." La 20 septembrie, "Hammerling si Antschel s-au
intors de la Gaissin ca sa-si ia sotiile si lucrurile. Sunt destul de
reticenti in legatura cu viata de acolo." (Daghani a scapat cu viata pentru
ca facea portretele jandarmilor temniceri. Dealtfel, abia in lagar incepuse
sa deseneze. A descris ulterior infernul transnistrian intr-o carte
publicata la Bucuresti la scurta vreme dupa razboi si apoi s-a stabilit la
Londra unde a pictat fara intrerupere pana la sfarsitul vietii, refuzand
insa categoric sa vanda vreun tablou. Dupa decesul lui, o  parte din miile
de desene si picturi pe care le pastra cu strasnicie la el acasa au fost
donate de cumnata lui, pianista Carola Grindea, sotia publicistului Miron
Grindea, Muzeului de arta din Constanta.)
  Nu exista alte marturii scrise despre soarta parintilor lui Paul Celan. El
a aflat chiar in toamna anului 1942 ca si tatal lui murise de tifos si, cu
vreo doua-trei luni mai tarziu, in neobisnuit de geroasa iarna 1942-43, o
ruda care reusise sa fuga din Transnistria i-a spus ca mama lui a fost
impuscata intrucat era "inapta pentru munca". A fost apasat pana la
sfarsitul vietii de un insuportabil sentiment de culpabilitate: una dintre
cunostintele lui se dusese la gara dupa o razie asemanatoare si-si salvase
paruintii. Poetii Immanuel Weissglass si Alfred Kittner, cu care era
prieten, isi insotisera parintii in deportare, intorcandu- se cu bine acasa
impreuna cu acestia. Potrivit lui Kittner, "Paul a suferit un soc psihic
sever, pe care nu l-a depasit niciodata iar constiinta lui era impovarata de
gandul ca ar fi fost poate in stare sa previna asasinarea parintilor lui in
lagar daca s-ar fi dus impreuna cu ei." In 1960 le-a spus unor prieteni ca
"cea mai mare vina a lui a fost un act de tradare. A izbucnit in lacrimi. A
afirmat ca, intr-o zi, nazistii au venit si i-au arestat pe parintii lui si
pe el. Asta se intampla in 1942. Au fost dusi intr-un lagar de concentrare.
Ii despartea un gard de sarma ghimpata. Paul a intins mana prin gard si a
apucat mana tatalui sau. Un gardian l-a vazut si l-a muscat foarte tare de
mana <Iar eu am dat drumul mainii lui papi - dati-va seama, am dat drumul
mainii lui si am fugit!> Nu se potriveste cu celelalte relatari, dar exprima
o trauma fundamentala." In mod evident, Paul Celan si-a asumat o parte din
vinovatia celor care il lasasera singur pe lume (era copil unic).
Raporturile lui cu tagma sceleratilor, stradania de a salva din autodafeu
limba lor, pe care mama lui asasinata il invatase s-o iubeasca si s-o
cultive, capata in aceasta lumina o complexitate de nedescalcit si de
neindurat.
  Au urmat 19 luni de munca fortata. La o luna dupa deportarea parintilor lui
a fost trimis la Tabaresti, in Muntenia, intr-un detasament de munca
obligatorie administrat in comun de armata romana si de organizatia germana
Todt. Ruth Lackner a pastrat o scrisoare trimisa de el de la Tabaresti:"Imi
scrii sa nu disper. Nu, Ruth, nu disper. Ma necajesc insa foarte mult pentru
mama, era atat de bolnava in ultimele zile, se intreaba probabil mereu ce-i
cu mine si acum iata ca am plecat fara sa-mi iau ramas bun, probabil pentru
totdeauna." A mai fost si in alte detasamente de munca: la Pascani, la
Piatra Neamt si la Plesesti, in Muntii Apuseni. Un membru al detasa mentului
de la Tabaresti si-l amintea ca "foarte taciturn, nevorbind niciodata despre
soarta parintilor sai", altul a fost frapat de "umorul lui negru", iar el
insusi avea sa spuna, dupa aceasta experienta a silniciei, ca "limba inalta
poduri nu numai spre lume, ci si spre insingurare". A continuat sa scrie
(din perioada muncii obligatorii s-au pastrat 75 de poezii) si sa traduca
din Shakespeare si din alti mari poeti. Poeme ca "Iarna", care incepe cu
versul "Ninge, mama, ninge in Ucraina", sau "Fulgi negri" imbratiseaza si
marea tragedie a evreimii si propria lui jale si increderea poetului in
puterea de a alina a cuvintelor.
  La Cernauti s-a intors, dupa toate probabilitatile, prin februarie 1944. In
martie, orasul a fost ocupat de trupele sovietice. Tanarul Antschel a scapat
de inrolarea in Armata rosie lucrand ca infirmier intr-un spital psihiatric.
Isi castiga existenta si facand traduceri din romana in ucraineana pentru un
spital local. In toamna s-a inscris la universitate pentru a studia limba
engleza. Isi dactilografiase o placheta cuprinzand 95 de poezii, iar pentru
Ruth copiase intr-un carnet alta colectie de poeme, grupate tematic. Visa sa
publice o carte, dar isi dadea seama ca , dupa absorbirea tinutului lui
natal de catre Uniunea Sovietica, visul lui era irealizabil.
Supravietuitorii din Trasnistria se intorceau acasa, dar foarte putini
dintre cei ce fusesera deportati in vest au revenit in Bucovina ocupata.
Vestile circulau totusi si, la un moment dat, a aflat ca numele unchiulul
lui, actorul Bruno Schrager, urmat de anul nasterii - 1902 - figura pe lista
primului transport de deportati de la Drancy la Auschwitz din 18 iulie 1943.
Numai 30 dintre cei cinci sute de evrei din Franta au supravietuit. Bruno nu
s-a numarat printre cei 30.
  In aprilie 1945, cel care avea sa semneze in curand Paul Ancel, a plecat la
Bucuresti. Ducea cu el o prima forma a poemului "Tangoul (Fuga) mortii".
        Felicia Antip