Pentru Paul Celan, perioada aprilie 1945-decembrie 1947 - adica cei aproape trei ani petrecuti la Bucuresti - a fost relativ fericita, afirma John Felstiner, autorul cartii "Paul Celan - Poet, Survivor, Jew" (Yale University Press, 2001), care preia informatii si aprecieri din volumul "Paul Celan - Dimensiunea romaneasca", publicat de Petre Solomon in 1987 la editura Kriterion. Atunci, aproape de sfarsitul unei ere, dezvaluirea unor aspecte ale inceputurilor ei trecute anterior sub tacere nu s-a bucurat, din pacate, de atentia meritata. Prietenia care se legase intre cei doi poeti in
anii euforiei postbelice a constituit si subiectul filmului documentar "Duo pentru Pauloncel si Petronom" realizat mai tarziu de Alexandru Solomon, fiul lui Petre. Titlul calamburistic este imprumutat chiar de la Paul Celan care
nascocise imaginase o "muzica de anticamera: Solo de Petronom cu acompaniament de Pauloncel". Cele doua carti isi datoreaza reciproc multe. Aproape toate informatiile lui John Felstiner despre epoca in care s-au cunoscut si s-au imprietenit Paul Celan si Petre Solomon sunt preluate din cartea celui din urma, desi nu prea inteleg cum a citit o carte romaneasca. Exegetul american pomeneste frecvent numele celui care a scris "Dimensiunea romaneasca", fara insa sa transcrie insa titlul acestei carti macar o data, macar intr-un indice bibliografic.
            In cele doua articole precedente m-am referit la ea din memorie (de unde si greseala in privinta anului de aparitie) pentru ca, intre multele mii de  volume care mi-au transformat demult casa in maldar inform de hartie
 tiparita, n-am reusit sa gasesc exemplarul primit chiar de la fostul meu coleg de birou, Petrica.  Am recitit-o acum gratie bunavointei si increderii manifestate de sotia lui, pictorita Yvonne Hasan si de fiul lor, cineastul Alexandru Solomon, care mi-au incredintat singurul exemplar aflat in posesia lor. Constat ca si Petre Solomon a facut uz de studii mai vechi ale lui John Felstiner, pe care le citeaza adesea. Voi folosi ambele surse pentru a sugera un peisaj intelectual ignorat cu desavarsire de generatiile mai tinere si deformat de doliul atotacoperitor al celor ce au tras retroactiv si peste el zabranicul care avea sa le sufoce mai tarziu elanurile. Pentru a intelege starea de spirit a lui Paul Celan in momentul in care a  descins in capitala,  trebuie sa tinem seama ca, dupa prigoana, teroarea si
privarea de orice hrana spirituala din vremea razboiului, se ivise si pentru tanarul poet o  zare de lumina, speranta intrarii in firesc, perspectiva unui destin scriitoricesc nemutilat de factori extraliterari. Cu exceptia  fanaticilor Axei, demoralizati de prabusirea singurului sistem pe gustul lor, toti romanii nadajduiau ca Romania va reintra in lumea de care se
 rupsese, ca va fi iarasi o tara democrata, ca nimeni nu le va mai cenzura
 ideile, cuvintele, optiunile.
 Din august 1944 pana la alegerile masluite din 1946 si chiar dupa aceea,
 pana in 1948, anul schimbarii de regim, al catastrofalei reforme a
 invatamantului si al nationalizarilor, cei mai multi  continuau sa-si
 inchipuie ca drumul pe care se pornise avea sa-i duca spre normalitate.
 Foarte elocventa este, si in aceasta privinta, admirabila antologie a lui
 Vasile Igna, "Subteranele memoriei".  Paginile din "rezistenta culturii"
 contin numeroase articole aparute in anii 1945, 1946, 1947, 1948 in care
 erau sustinute opinii diametral opuse doctrinei comuniste. Ma intreb insa
 daca ele intrau cu adevarat in categoria manifestarilor de rezistenta. In
 momentul publicarii erau receptate ca puncte de vedere exprimate in cadrul
 unei dezbateri inca libera, inca - cel putin aparent - doar ciocnire de
 idei. Nici macar autorii lor nu aveau totdeauna sentimentul ca fac ceva
 iesit din comun sau periculos atunci cand se angajau in controverse cu cei
 ce aveau sa monopolizeze ulterior tribuna publica si sa ocupe (in ierarhia
 universitara, in presa, in obstea scriitoriceasca) locurile ramase libere
ca
 urmare a inlaturarii si nu o data a intemnitarii fostilor lor adversari.
In
 ultimul deceniu s-a scris impardonabil de putin despre adevarata elita a
 Romaniei, despre cei care au crezut in principiile democratiei, au avut o
 structura intelectuala si morala incompatibila cu orice forma de
 autoritarism totalitar, de bigotism sau de inchistare tribala, vederi
largi
 si apetit inascut pentru valorile civilizatiei si ale culturii universale.
 Pana la Vasile Igna, prea putini par a fi observat in ce directie trebuie
 cautat zenitul. Sau, mai corect spus, firescul, normalitatea,
 compatibilitatea noastra cu directia de mers a omenirii si, intr-un sens,
  indreptatirea cerintei noastre de a ni se recunoaste inradacinarea in
  europenism.
  In anii studentiei mele iesene, cursurile unor profesori de la facultatea
de
  filosofie ca Dan Badarau sau Alexandru Claudian sau Victor Iancu erau
  frecventate de-a valma de studenti din toti cei patru ani de studiu, de la
  Teoctist Arapas la Victor Krasnoselski, de fosti invatatori si de ofiteri
  deblocati, de viitori decani si de viitori puscariasi. Veneau sa asculte
  prelegerile si colegi de la litere, dupa cum si noi ne inghesuiam la orele
  lui Serban Cioculescu sau la ocaziile iesite din comun, asa cum a fost
teza
  de doctorat a lui Vladimir Streinu sustinuta in fata unei comisii
prezidate
  tot de conferentiarul universitar Serban Cioculescu. Fiecare profesor isi
  fixa singur tematica cursului si  vorbea pe limba lui, era la fel de
caustic
  sau de sever sau de amabil sau de desprins de contingent ca  in anii
  anteriori, rutina universitara nu fusese inca perturbata de imixtiunea
  politicului. Daca se putea vorbi de "doua tabere", acestea erau demarcate
de
  mediul universitar in care se formasera directorii nostri de constiinta:
  scoala franceza sau scoala germana. Prin temperament si prin "forma
mentis"
  ma simteam mai aproape de "francezi" (Dan Badarau, Al. Claudian, V.
Pavelcu,
  Petre Botezatu), decat de "germani" (N. Bagdasar, St. Barsanescu, Victor
  Iancu), dar de invatat am avut de invatat si de la unii si de la ceilalti.
  Despre vreo  doi asistenti mai curand mediocri se zvonea ca sunt
comunisti,
  dar nu erau luati foarte in serios. Profesorii nu le dadeau nici o
  importanta, ii tratau cu condescendenta ironie sau chiar ii repezeau fara
  menajamente. Mare imprudenta. Nu avea sa treaca multa vreme pana cand
  mediocrii cu instinct de conservare au fost cocotati in posturile de
comanda
  ale unor caricaturi de facultati epurate de marile personalitatile care le
  conferisera prestigiu si transformate in copii ale mai rudimentarelor
  institutii de invatamant superior sovietice. Am apucat totusi la Iasi
(dupa
  un an de hoinareala exploratorie prin trei facultati bucurestene: drept,
  stiinte naturale, ba chiar si farmacie), doi ani de studiu netulburat si
un
  al treilea de inca acceptabila "tranzitie" in care profesorii ne-au
explicat
  tot ce trebuia sa stim pentru a nu ne lasa niciodata prostiti de cei ce
  aveau sa repudieze de plano, fara argumente stiintifice, cibernetica,
  genetica, structuralismul, psihanaliza sau alte discipline si scoli de
  gandire neconforme cu dogma stalinista. Mai tarziu au platit scump, unii
(de
  exemplu sociologul si poetul Alexandru Claudian) chiar cu viata, lipsa de
  prevedere, subestimarea semnalelor de alarma si continuarea incapatanata,
  pana in ultima clipa, a operei de cultivare si de edificare a tineretului.
  Imi dau seama ca celor care au deschis ochii mintii in plina era comunista
  trebuie sa le fie imposibil sa-si reprezinte efervescenta intelectuala,
  cheful de viata si naiva, incoercibila incredere in viitor a generatiei
care
  a iesit in acelasi timp din razboi si din adolescenta. In acel inceput de
  lume, un supravietuitor evreu avea motive suplimentare de optimism si de
  speranta. Exuberanta de atunci -total necaracteristica si irepetabila - a
  lui Paul Celan, care isi pierduse in gaura neagra ambii parinti, ca si
aceea
  a foarte rezervatului, timidului Petre Solomon (care se refugiase in 1944,
  pentru a-si salva viata, in Palestina, dar, impreuna cu alti cativa colegi
  de generatie la fel de convinsi ca locul lor este aici, s-a intors in
  Romania indata ce acest lucru a devenit posibil, adica in 1946), s-a
  manifestat printr-o neobosita dispozitie pentru joaca, pentru gluma,
pentru
  harjoana verbala, pentru farsa benigna.
  Petre Solomon descrie pe cateva pagini tumultuoasa viata artistica a
  Bucurestiului postbelic in care se incropeau mereu alte cenacluri
literare,
  conferintele si lecturile scriitorilor romani si straini faceau sali
pline,
  se succedau premierele teatrale, Enescu, Silvestri si mari muzicieni
straini
  precum Menuhin sau Oistrah dadeau concerte si recitaluri, iar la
  cinematogafe rulau din nou, dupa o lunga intrerupere, filme americane,
  englezesti, frantuzesti. Tinerii aspiranti la gloria literara faceau
  impreuna excursii in munti, petreceau la revelioane de pomina.
  Paul Celan isi gasise de lucru la editura Cartea Rusa, scria poezii si
proza
  in romana si in germana, traducea din Kafka, din Essnin si din alti
  scriitori, se indragostea de mereu alta fata. Isi propusese sa faca "o
cura
  de nepasare". Climatul bucurestean ii pria, stimuland "o sociabilitate
  exuberanta" manifestata simultan in multe cercuri, de la vechile sale
  cunostinte din Cernauti pana la grupul foarte exclusivist, refractar la
  intrusi, al poetilor suprarealisti. Petre Solomon si, dupa el dar mai
  succint, John Felstiner, evoca doar cateva dintre prieteniile stranse si
  durabile ale poetului care descoperea in zilele acelea capitala Romaniei.
  Era nelipsit din casa sotilor Nina Cassian-Vladimir Colin unde se intalnea
  si cu tanarul critic Ov. S. Crohmalniceanu, nutrea o stima profunda fata
de
  "maestrul"Alexandru Philippide care ii facea onoarea de a-l trata ca pe un
  egal, dar cea mai puternica influenta a avut-o asupra lui Alfred
  Margul-Sperber. In 1945, cand s-au cunoscut, Margul-Sperber era un poet
  consacrat, in varsta de 47 de ani. Statura lui uriasa, de circa doi metri,
  privirea lui neobisnuit de blanda, generozitatea pe care o manifesta fata
de
  confratii mai tineri, pasiunea si stralucirea cu care traducea marea
poezie
  romaneasca erau atribute mai populare decat propria lui opera literara,
  aceasta fiind cunoscuta si recunoscuta la vremea aceea aproape numai in
  Bucovina. Se stabilise la Bucuresti in 1940, dupa o viata agitata, marcata
  de mai multe dezradacinari: soldat in armata austro-ungara in timpul
  primului razboi mondial, apoi student la Paris si gazetar la New York,
  revenit in Bucovina natala pentru a se trata de tuberculoza, ziarist la
  Storojinet si la Cernauti si in cele din urma refugiat la Bucuresti, de
unde
  a fost pe punctul de a fi deportat, scaparea lui datorandu-se exclusiv
  interventiei prietenului  sau Ion Pillat care avea relatii in cercurile
cele
  mai inalte ale regimului antonescian. Lui Paul Celan i-a daruit enorm:
  gazduire, inventia pseudonimului literar, indrumare profesionala, sprijin
  pentru publicarea poemelor (a introdus trei dintre ele in singurul numar,
  din 1947, al celebrei reviste bucurestene "Agora"), dar mai ales o caldura
  aproape parinteasca. Au continuat sa-si scrie pana la sfarsit si o parte
din
  scrisorile trimise de Celan lui Sperber sunt reproduse in addenda cartii
lui
  Petre Solomon.
  La scurta vreme dupa ce-a parasit definitiv Romania, Celan a numit
perioada
  petrecuta aici "cette belle saison des calembours". Pentru prima si ultima
  oara isi permisese sa se dedea la giumbuslucuri verbale, sa amestece
litere,
  intelesuri. Se conforma unei mode - jocurile de cuvinte fiind practicate
pe
  atunci de multi poeti romani - si, in acelasi timp, le utiliza pentru a se
  familiariza cu structurile intime ale unei limbi pe care o alesese
temporar
  ca limba a expresiei literare desi nu era limba lui materna. Invatase
romana
  la liceele din Cernauti, o folosea cu un simt sigur al nuantelor atat in
  poezii si in poeme in proza cat si in traducerile din lirica straina si-i
  testa limitele fie prin exercitii verbale in compania unor prieteni
  bucuresteni (de exemplu, jocul "Ioachim"), fie alcatuind liste de expresii
  cu dublu inteles si de propozitii in care cateva litere schimbate produc
  hilare modificari de sens, fie scriind poezii cu certe influente
  suprarealiste dar prea personale, prea "celaniene" pentru a se incadra pe
  deplin in acest curent.
  Specialistii sunt de parere ca romana ii inducea lui Celan o senzatie de
  libertate, ca ea i-a ingaduit sa faca experimente care i-au dat ulterior
  indrazneala de a supune unui proces de transformare radicala si germana,
  limba refractara la rasucirea cuvintelor. Interventiile lui in germana
aveau
  sa fie de esenta diferita: spargerea tiparelor sintactice, introducerea
unor
  elemente lexicale alogene. Poeziile si poemele in proza reproduse in
addenda
  cartii romanesti au un farmec straniu. Aleg urmatoarele trei versuri ale
  unui fragment de poezie neterminata: "Iarba ochilor tai, iarba amara. /
  Flutura vant peste ea, pleoapa de ceara. / Apa ochilor tai, apa iertata."
  Iata si primul paragraf al unuia dintre poemele in proza: "Poate ca intr-o
  zi, cand reabilitarea solstitiilor va fi devenit oficiala, dictata de
  atrocitatea cu care oamenii se vor incaiera cu copacii marilor bulevarde
  albastre, poate ca in acea zi va veti sinucide toti patru, in acelasi
timp,
  tatuandu-va ora mortii in pielea frunzoasa a fruntilor voastre de
dansatori
  apanioli, tatuandu-va aceasta ora cu sagetille timide inca, dar nu mai
putin
  veninoase, ale adolescentei unui adio."
   Paul Celan si-a da seama cu mult inaintea celorlalti confrati ai sai ca
  Romania nu va constitui un mediu prielnic pentru un poet de limba germana.
  Cu putina vreme inainte de abdicarea regelui Mihai si de proclamarea
  republicii, a fugit din tara fara bagaje si fara acte. N-a luat cu el
decat
  un rucsac in care si-a indesat poemele. A prins, metaforic vorbind,
ultimul
  tren, deoarece Ungaria incepuse sa-i impinga inapoi pe refugiati, iar
  granicerii romani ii impuscau. John Felstiner afirma ca in 1947 au ajuns
la
  Viena patruzeci de mii de evrei fugiti dintr-o  Romanie pe cale de a
deveni
  comunista. Celan a trecut frontiera pe jos, cu ajutorul unei calauze
careia
  ii platise o suma exorbitanta, a traversat Ungaria pe vreme de iarna, "o
  calatorie cumplit de grea". Ziua umbla, noaptea dormea in gari
dezafectate.
  A intalnit tarani unguri care l-au ajutat, a facut un popas de o saptamana
  la Budapesta si in cele din urma a ajuns intr-o Viena total diferita de
  aceea la care visase indelung. Avea la el scrisoarea de recomandare
trimisa
  de Alfred Margul-Sperber scriitorului austriac Otto Basil. Sperber il
  prezenta ca fiind "singura contrapondere lirica la opera lui Kafka" si
  deasemenea "POETUl peisajului nostru vest-estic, cel msi original si mai
  autentic din ultima generatie germana".
        Felicia Antip