Ma despart azi de cartea lui John Felstiner, "Paul Celan - Poet, Survivor, Jew" (Yale University Press, 2001), nu insa inainte de a transcrie cateva date relevante pentru destinul post-romanesc al  scriitorului cunoscut, admirat si studiat pretutindeni, dar neglijat, aproape uitat, in tara lui de origine.
            Viena in care tinuse sa ajunga si in care a ajuns cu mare dificultate in toamna anului 1947 era departe de a fi redevenit ceea ce nu fusese poate nici inainte (desi el asa si-o inchipuise)  si anume o capitala ideala a culturii fara bariere si fara prejudecati. Nu numai pentru ca era o Viena postbelica si posthitlerista si nu numai pentru ca o astepau ani sumbri si
umilitori de ocupatie sovietica, ci si pentru ca fusese dintotdeauna altfel decat imperiul care gravitase candva in jurul ei. Viena a fost si a ramas austriaca si germanizanta, inchistata in traditii snoabe si xenofobe, ea primise cu flori si cu urale trupele lui Hitler care au transformat-o intr-o resedinta provinciala a Marelui Reich, se pliase fara obiectii exigentelor acestuia, traia infrangerea nazismului ca pe propria ei infrangere si nu era pregatita sa fie prietenoasa cu un Ausslander. Celan crescuse in mediul
multiculural care a dat seva si culoare vietii comunitatilor din extremitatile estice ale Imperiului Austro-Ungar. Un baron danez, George von Loevendal, refugiat din Rusia, a dobandit celebritate pictand portrete de tarani romani din Bucovina si contribuind la edificarea teatrului romanesc.
            Absolut normal in aerul curat, nepoluat de toxine etniciste, al Bucovinei. Pe Adam Michnik l-a entuziasmat inscriptia in patru limbi de pe zidul bisericii protestante din Timisoara. Astazi, nici Banatul si cu atat mai putin Bucovina arbitrar sfasiata, nu mai sunt lumile complexe de altadata, dar spiritul comunitar s-a pastrat si se manifesta in modalitati surprinzatoare chiar si departe de locul natal. Exista, de pilda, o Uniune mondiala a evreilor bucovineni care are un site in patru limbi pe Internet,
iar fostul nostru coleg de la "Romania libera" Uli Valureanu editeaza la Haifa nu numai excelentul buletin electronic "Buna dimineata, Israel!", ci si buletinul "Evreii bucovineni" care poate fi citit de oameni raspanditi pe toate continentele.
Ce legatura au aceste slabe ecouri tarzii cu zbuciumata si prea scurta viata a lui Paul Celan? Poetul spera sa regaseasca atmosfera insufletita, largimea de spirit si deschiderea spre toate orizonturile culturii din Cernautiul natal. Dar Viena sub ocupatie din care Alois Brunner, agentul lui Eichmann, eliminase intreaga populatie neariana, nu semana deloc cu ceea ce-si inchipuise ca va gasi acolo. Putinii prieteni (scriitoarea Ingeborg Bachmann, poetul Alfred Gong, originar, ca si el, din Cernauti, alti cativa)
, nu erau indeajuns pentru a-l face sa se simta bine in acest oras in care procesul de denazificare fusese strict formal. Desi a avut un succes nesperat pentru un tanar  venit de nicaieri (un grupaj consistent de poeme intr-o revista de avangarda, lecturi la radio, chiar si editarea unui prim volum, "Nisip din urne" pe care, nemultumit de felul cum iesise, l-a retras la scurta vreme dupa aceea din circulatie), nu putea sa se impace cu gandul ca cei care-l laudau acum, ar fi avut probabil "altceva de spus despre un
poet evreu" pe vremea cand detineau functii sub regimul nazist. O scrisoare adresata lui Petre Solomon se incheia cu cuvintele "al tau sincer prieten si trist poet de limba teutona, Paul". "N-am stat mult, avea sa-i scrie mai tarziu unui prieten. N-am gasit nimic din ceea ce sperasem sa gasesc." Dupa numai sase luni, s-a decis sa plece la Paris, dar numai pentru ca, dupa cum observa John Felstiner, "Bucovina fiind sovietica, Romania comunista, Austria fara de speranta, iar Germania de neconceput", a fost nevoit "sa se multumeasca cu Franta".
            Restul vietii lui a fost stalcit de stradania de contorsionist de a se afirma ca poet de limba germana intr-un mediu strict francofon. Nu-i lipseau nici indemanarea nici deprinderea de a scrie in alte limbi. Tradusese, scrisese poezie si proza in limba romana, i se publicasera texte in rusa si in ucraineana, iar la Paris si-a castigat existenta si traducand mult in franceza. Se simtea insa "acasa", in largul lui, numai in germana, limba lui materna. Primul poem pe care l-a scris la Paris, intitulat "In Egipt", altfel spus in exil si alcatuit din noua (nu zece!) "porunci", pare a exprima dorinta de a lasa in urma trecutul si de a o lua de la capat. El isi porunceste sa le "cheme din apa" pe "Ruth, Naomi, Miriam"(numele unor prietene din Romania) si sa le spuna ca acum traieste cu "straina".
            "Straina" nu s-a grabit insa sa-si indeplineasca misiunea de muza. In primii ani de existenta pariziana, Paul Celan a scris foarte putin. John Felstiner citeaza cateva marturisiri datand din 1948 si din 1949: "luni de zile n-am scris nimic, ceva fara de nume ma paralizeaza"; "1949 a fost un an negru"; "ma lupt cu cerul si cu abisele". Cand, mai tarziu, i-a trimis unui prieten
"cele cateva poeme pariziene", a tinut sa explice ca n-a mai putut sa scrie altele din cauza sechelelor rascolirilor din tinerete. Blocajul se prelungea. In 1951 descria intr-o scrisoare "tacerea care este o neputinta-de-a-vorbi si de aceea crede despre sine ca este o interdictie-de-a-vorbi". Nu era cochetarie, era tristul adevar. Din 1948 pana in 1952, Celan n-a scris decat sapte poeme publicabile. Pe atunci, "se zbatea ca muncitor in fabrica, interpret si traducator", a notat un cunoscut si in acelasi timp dadea lectii de germana si de franceza si-si continua studiile la Scoala normala superioara la care, mai tarziu, avea sa predea.
De publicat a publicat doar traduceri din suprarealistii romani si francezi de care insa, la scurta vreme dupa aceea, avea sa se desparta si sa se distanteze.
            Din aceasta perioada dateaza si intalnirea cu consecinte foarte nefericite pentru el cu poetul alsacian Yvan Goll (1891-1950) caruia ii fusese recomandat de prietenul si mentorul lui, Alfred-Margul Sperber. Goll tradusese in germana "Ulise", de James Joyce, scria poezie suprarealista in limba franceza si, inainte de a muri intr-un spital parizian, l-a rugat pe
Celan sa-i traduca poemele in germana. Tot ceea ce a urmat a fost nu numai foarte urat, ci de-a dreptul insuportabil pentru Celan. In cartea "Dimensiunea romaneasca", Petre Solomon reproduce scrisoarea trimisa de Paul Celan lui Sperber la 30 iulie 1960  pentru a-l face sa inteleaga sinistra inlantuire a intamplarilor: "Ii cautasem pe sotii Goll la sfarsitul toamnei lui 1949, pentru a le transmite salutarile dumneavoastra. Cu acel prilej, le-am oferit in dar unul din exemplarele netopite ale volumului meu de
versuri aparut la Viena. Goll a fost foarte impresionat. Pana la moartea lui, in martie 1950, l-am vizitat adesea, prilejuri cu care le-am aratat, respectiv citit lui si sotiei sale unele lucrari publicate numai in reviste sau - mare imprudenta - inedite. Faptul ca Goll, care ani la rand nu mai scrisese in nemteste, a revenit atunci, cu putin inainte de moarte, la limba germana, se datoreaza - va rog sa n-o luati ca pe o vanitate a mea! - nu in ultimul rand cunostintei cu mine si cu poeziile mele. Goll m-a rugat de
asemenea sa-i traduc poeziile frantuzesti.; i-am fagaduit ca o voi face."
            S-a tinut de cuvant si a pregatit trei volume in versiune germana. "Cata vreme traduceam, continua Celan, vaduva gasea totul admirabil; avea insa alte intentii pe care, credul si increzator cum eram, nu le banuiam." Ulterior, ea a publicat totusi traducerile in Elvetia, dar... sub propria ei semnatura. Mergand si mai departe, a inceput sa editeze "opera postuma" a
defunctului ei sot. "In 1951, i-a relatat Pau Celan lui Alfred-Margul Sperber, a aparut primul volum al acestei <opere postume> in limba germana, <Traumkraut> (Buruiana de vise). Ca autorul, mai bine zis autoarea acestei publicatii imi cunoscuse bine placheta de versuri vieneza - cu numeroasele-i greseli de tipar ce ma facusera sa n-o mai difuzez -  este evident. Acest
volum al lui Goll a ramas fara ecou - trebuie sa subliniez acest lucru, caci isi are semnificatia lui. In 1952 a aparut volumul meu de poezii <Mohn und Gedachtnis> (Mac si amintire) care, dupa cum stiti, reprezinta in buna parte o noua editie a plachetei mele vieneze. Acest volum s-a bucurat de apreciere." Imediat dupa aceea, Claire Goll a raspandit afirmatia calomnioasa ca "Mohn und Gedachtnis" ar fi constituit un plagiat dupa volumul din 1951 semnat cu numele lui Goll. Celan a fost calficat drept "un escroc, un plagiator si un sarlatan (chiar asa, iubite Alfred-Margul Sperber!)"
            In anii care au urmat, Paul Celan a resimtit dureros efectele marii nedreptati. In scrisori trimise atat lui Sperber cat si lui Petre Solomon, se plangea de persecutia sistematica la care il supunea vaduva lui Ivan Goll. Aceasta l-a actionat in 1960 in justitie si l-a urmarit cu rautatea ei pana dincolo de moarte. In 1976, adica la sase ani dupa ce poetul se sinucisese la 49 de ani, Claire Goll, pe atunci in varsta de 85 de ani, a publicat un volum de memorii intesat de calomnii aberante. Sustinea, de
exemplu, ca in 1950, cand, dupa cum a notat Petre Solomon, Celan avea 29 de ani, iar ea cel putin de doua ori pe atat, acesta incercase s-o violeze. Mergea pana la a-si exprima satisfactia pentru sfarsitul lui tragic, sustinand s-a aruncat in Sena "pentru a scapa de remuscarile sau de angoasele" pricinuite de ceea ce le facuse sotului ei si ei insasi. Dealtfel, destainuirile ei au fost, in totalitate, o jalnica rafuiala post mortem cu oamenii de seama pe care-i cunoscuse, inclusiv cu cei pe care daduse impresia ca "i-a stimat sau i-a iubit, de la Rilke pana la insusi Ivan Goll, trecand prin Malraux, Picasso, Joyce si multi altii", scria Petre
Solomon. Dupa aparitia volumului de amintiri otravite, demersul femeii fusese descris de Bertrand Poirot-Delpech ca exprimand "nevoia de a-si razbuna o lunga existenta ratata, de fetita persecutata, de sotie lipsita de glorie si de bani, de amanta jignita, avortata si, pe cat se pare, frigida". Distinsul cronicar al ziarului "Le Monde" nu obisnuia sa atace caracterul persoanelor ale caror carti le recenza. In cazul dat, insa, nu si-a putut stapani iritarea fata de "rafuiala senila" a unei "snoabe inciudate si
pisaloage", incapabila sa accepte superioritatea oamenilor de geniu cu care venise in contact.
            Am reprodus pe larg acest episod pentru ca scena societatii romanesti ofera destule exemple de vaduve si de progenituri care editeaza ani in sir postume fictive ale ilustrilor lor soti, de plagiatori care arunca in carca altora rusinea imposturii lor, de secaturi care ponegresc mergand pana la a distruge nu numai reputatii ci si existente, de demimondene convinse ca
santajul sexual si amorul negociabil sunt cai de parvenire nu numai in lumea spectacolului ci si aceea a gazetariei, a literelor sau in orice alt mediu. "M-a intrebat adesea daca n-ar fi fost mai bine sa fi ramas printre fagii tarii mele de bastina", ii scrisese plin de obida Celan lui Sperber in 1960. Petre Solomon insista mai mult decat John Felstiner asupra acestei spine iritative care revenea ca o obsesie in toate scrisorile catre prietenii din Romania si care i-a amarat ultimele doua decenii de viata. Ea a agravat, fara indoiala, efectele distrugatoare ale traumelor din prima tinerete.
            Episoade repetate de depresiune profunda au precedat actul disperat din final. Nu mi-am propus sa infatisez aici toate meandrele devenirii literare a scriitorului care a dat o noua ratiune de existenta, o noua constiinta si nu in ultimul rand o rezonanta noua poeziei germane. In timp ce viata lui facea din ce in ce mai greu fata avalansei de contrarietati launtrice si
exterioare, opera lui Paul Celan asimila mereu alte experiente, sapa din ce in ce mai adanc si explora zone nestiute anterior. Se casatorise in 1952 cu talentata graficiana Gisele de Lestrange (1927-1991), fiica unor aristocrati cu vederi de dreapta, foarte dezamagiti ca ea alesese "un poet-supravietuitor evreu, est-european, sarac, fara familie" (John Felstiner). Primul lor baiat, nascut in 1953, n-a trait decat o  zi. Cel de-al doilea, Eric, s-a nascut in 1955. In acelasi an, mama Giselei, ramasa vaduva, s-a calugarit si a intrat intr-o manastire din Bretania unde nu putea fi vazuta de famili ei decat printr-un grilaj. In scrisori din primii
ani de casnicie, Celan ii comunica lui Petre Solomon ca sotia lui este "o fiinta umana cu adevarat exceptionala" careia, spunea, "ii datoresc nespus de mult". Declaratiile de acest fel sunt atat de tipice pentru barbatii pe care sotii net inferioare lor din punct de vedere intelectual si (sau) moral se pricep sa-i tina din scurt si sa-i complexeze, incat orice analiza ar fi de prisos. Dupa moartea lui Paul, Gisele s-a erijat si ea in manager si cenzor al posteritatii poetului: ea a impiedicat, recurgand chiar si la
interventia justitiei, aparitia unei versiuni franceze si, mi se pare, si  a unei versiuni engleze a cartii lui Petre Solomon (traducerile fusesera totusi efectuate, ceea ce explica accesul lui John Felstiner la informatiile cuprinse in ea). Sunt convinsa ca reeditarea in Romania a acestui studiu-document-rememorare ar fi nu doar bine venita, ci si foarte necesara, data fiind putinatatea informatiei care circula la noi.
            John Felstiner analizeaza poeziile lui Paul Celan etapa cu etapa, propunand un fel de scara a evolutiei operei. Au marcat-o, in modalitati si masuri diferite, scriitorii din care traducea si scriitorii cu care se imprietenea sau cu care avea controverse. Autorul studiului nu omite nici un ecou, nici o reminiscenta, nici o nota polemica. Poezia franceza si poezia rusa,
Shakespeare si Emily Dickinson, Kafka si Cehov, filosofia germana cu Nietzsche, Heidegger dar si Adorno, literatura bucovineana si literatura romana, noile scrieri ebraice, un bagaj cultural intimidant si experienta unei vieti traite cu o intensitate care nu-i ingaduia sa uite nici un amanunt, istoria si actualitatea, groaza inspirata candva de nazism si ura mereu prezenta impotriva celor dispusi sa favorizeze reinvierea lui, vechile simpatii de stanga si repulsia fata de stalinism, propria lui structura
anarhica si banuitoare, patetica si sceptica, visatoare si tandra, orgolioasa si nesigura pe sine i-au incifrat si in acelasi timp i-au
explicitat poemele.
            Iata una singura dintre sutele de disectii efectuate de Felstiner: intr-o singura zi din 1965, Celan a scris doua poezii cu titluri latinesti imprumutate din vocabularul alchimiei: "Solve" (Dizolva) si "Coagula' (Coaguleaza). Cel de-al doilea incepe prin versurile foarte scurte "Si rana / ta, Rosa" care, afirma exegetul, "imbina trei amintiri esentiale: la Cernauti si la Bucuresti, Paul fusese indragostit de o activista comunista pe care o chema Rosa si era afectat de recenta ei moarte. Adaugati la aceasta <Un doctor de tara>, de Kafka (1917), in care exista atat un personaj numit Rosa cat si cuvintele <rana ta>. Iar in 1917, revolutionara Rosa Luxemburg scrisese din inchisoare ca a vazut soldati germani batand brutal bivoli in Romania. Poezia lui Celan inglobeaza compasiunea ei: <Si luciul coarnelor/ bivolilor romani/ ai tai si ai mei". Intr-un moment de cumpana, poetul coaguleaza - pune laolalta - tineretea lui, inrudirea lui cu Kafka si solidaritatea lui politica: acestea alcatuiesc o singura ideie in
ceea ce poemul numeste <alambic vorbitor, cu cenusa-rosie-incins>."
            Cartea are un final neobisnuit: dupa ce mentioneaza sinuciderea lui Celan, autorul aminteste cuvintele acestuia "sfarsitul crede ca/ noi suntem inceputul" si demonstreaza ca, "de la primul pana la ultimul, poemele lui iau pozitie", insirand, pe trei pagini, in ordine cronologica, din 1938 pana in 1970, cate un vers, un titlu, uneori chiar o strofa sau mai multe. La 1938 figureaza cuvintele " tu esti tacere, mama,  un licar din adancuri". Pentru 1942-43: "Ce-ar fi oare, mama: trezire sau rana/ daca m-ar fi
acoperit si pe mine nametii Ucrainei?" In 1954: "Graieste/  Dar nu-l desparti pe Nu de Da.../ Graieste adevar cel ce graieste umbra.// Striga-ti crezul/ In patria straina:/  Februarie. No passaran." Iar pentru 1968: "Ilizibilitatea acestei/ lumi. Totul dublat.// Rotunjind unul, ai vorbit doar pe jumatate."
            Intr-una din zilele in care citeam si ma straduiam sa scriu despre Celan, pe ecranul televizorului a venit - imagine extrem de rara, poate unica - Florin Mugur. Privea spre mine fara sa ma vada cu cei mai tristi, cei mai adanci, cei mai intelepti ochi si spunea cat de fericit este el, Printul. Ce fericiti sunt ei, Printii! Chiar mor de fericire.