România literară nr. 16 din 25 aprilie 2001

Paul Celan în primăvara literară franco-germană

    Rolul literaturii a fost dintotdeauna supraestimat - este de părere într-unul din cele mai recente interviuri acordate presei franceze, Marcel Reich-Ranicki, cel mai temut, mai reputat şi mai ascultat critic literar german contemporan, echivalat din cînd în cînd cu un Jupiter tonans... Superlativele care acompaniază numele acestui judecător plin de temperament dar imparţial al cărţilor care apar azi în sfera literaturii de expresie germană par a-i fi determinat pe reprezentanţii unor ziare şi reviste din Franţa să i se adreseze lui în primul rînd pentru a afla care este starea de spirit şi de fapt a literaturii de dincolo de Rin. Prilejul l-a oferit, fireşte, prezenţa Germaniei la Salonul de carte de la Paris în această primăvară.
    Consultînd din Germania (unde presa autohtonă, din modestie, din comoditate sau din nevinovată omisiune, nu s-a ocupat prea intens de această manifestare) revistele şi ziarele franceze, mi-a mai fost dat să constat pe alocuri cît de mare poate fi riscul ce-i pîndeşte pe unii publicişti să opereze cu clişee şi stereotipii în depistarea valorilor literare ale unei ţări vecine. Fără a insista asupra acestor automatisme, aş mai remarca insistenţa cu care, invariabil, revistele "Le Point", L'Express", "Le Nouvel Observateur", au apelat la una şi aceeaşi autoritate în materie de verdicte şi judecăţi literare: criticul Reich-Ranicki, care, iată, cu autobiografia sa intitulată simplu, Mein Leben (Viaţa mea) a izbutit să se catapulteze şi pe locul întîi al succeselor literare, luni de-a rîndul, în topul pe care-l stabileşte săptămînă de săptămînă foarte exigentul (şi cusurgiul) "Der Spiegel".
    Aşa încît, dacă ar fi să ne luăm doar după ecourile pe care le-au stîrnit în presa din Hexagon starurile vieţii literare germane (aflate pentru cîteva zile la Paris), tot Marcel Reich-Ranicki rămîne vedeta absolută, urmat de Günter Grass (pe cei doi unindu-i o prietenie, iar în anii din urmă, o ură la fel de înverşunată pe cît de intensă le fusese odinioară amiciţia). După ei, la ceva mai mare distanţă se plasează Bernhard Schlink, apoi reprezentanţii aşa-zisei primăveri a tinerilor scriitori, pe urmă clasicii... Referinţa supremă rămîne însă tot... Goethe.
    La un oarecare timp după ce porţile Salonului de la Paris s-au închis iar impresiile lăsate de scriitorii germani în Franţa s-au sedimentat, rămîn în arhivele de presă paginile de ziare şi reviste şi cîteva caiete de poezie sau proză editate cu acest prilej promoţional. Se mai conturează în conştiinţa celui interesat şi un fel de impresie finală care, în pofida tuturor eforturilor de concordie, "antantă" şi armonie, trădează felul diferit al celor doi vecini, de-o parte şi de cealaltă a Rinului, de a-şi percepe şi prezenta propriile valori literare şi de a le recepta pe cele străine. Pentru un observator român, rămîne îmbucurătoarea descoperire în mănunchiul de valori literare germane, reperate şi de francezi, a numelor şi scrierilor unor autori germani originari din România: Herta Müller, Dieter Schlesak, Ernst Wichner, Oskar Pastior (recent răsplătit la Stuttgart şi cu Premiul Literar Peter Huchel) şi, din nou, Paul Celan.
    Editura Belin din Paris a publicat în această primăvară un volum de poezie consacrat Germaniei. Dacă regretabilă rămîne absenţa unui studiu introductiv, cu totul remarcabilă este pentru noi includerea în acest caiet de aproape 200 de pagini, a unor texte semnate de poeţii germani originari în România, deja amintiţi mai sus, texte care poartă în structura lor de suprafaţă şi de profunzime mărcile originii. Paul Celan domină cuprinsul caietului cu patru poeme berlineze datînd din decembrie 1967. Un studiu semnat Bernhard Böschenstein dezvăluie relaţiile de suflet ale lui Celan cu Ingeborg Bachmann - cei doi poeţi fiind legaţi atît de o dragoste ieşită din comun şi nefericit terminată, cît şi de cel mai prestigios premiu literar german care le-a fost atribuit: Premiul Büchner. În acelaşi volum, Marko Pajevici, autorul unui amplu studiu recent apărut în Germania sub titlul Zur Poetik Paul Celan - Gedicht und Mensch - Die Arbeit am Sinn (publicat la C-Winter Verlag din Heidelberg), semnează un eseu de antropologie poetică pornind de la poetica celaniană.

    Despre poetul născut la Cernăuţi se vorbeşte foarte mult în primăvara aceasta. Simultan, în Germania şi Franţa, a fost lansat la 16 martie volumul de corespondenţă între Paul Celan şi soţia sa, Gisèle Celan Lestrange, editat şi comentat de Bertrand Badiou, cu concursul fiului scriitorului, Eric Celan, depozitarul valorosului tezaur epistolar. Volumul, publicat la editura Seuil, a fost comentat în paginile cotidianului "Le Monde" de către Patrick Kéchinian, care-l consideră pe Paul Celan cel mai mare poet de expresie germană din secolul al XX-lea. Prezentarea acestui emoţionant document al vieţii poetului între anii 1951 şi 1970 este completată în paginile aceluiaşi ziar de o însemnare care fixează cîteva din amintirile etnologului Isac Chiva, originar din Iaşi şi refugiat la Paris, unde a fost colaboratorul lui Claude Lévi Strauss. Ca şi alţi prieteni şi cunoscuţi care i-au fost aproape, şi Isac Chiva a fost tulburat de drama lui Celan atît de frecvent invocată: aceea de a nu putea scrie poezie decît în germană, dar nu în orice germană, ci în limba vorbită în Bucovina de dinaintea primului război mondial, o limbă păstrînd încă vii contactele cu restul idiomurilor locale...
    Şi în Germania, săptămînalul "Die Zeit" a publicat un cuprinzător eseu despre corespondenţa lui Paul Celan cu soţia sa, apărută în două volume la Suhrkamps Verlag din Frankfurt pe Main. Semnatarul este Helmut Böttiger, un excelent cunoscător al vieţii şi operei lui Paul Celan, autor al volumului intitulat Paul Celan. Orte - un fel de jurnal de călătorie, à rebours, pe urmele poetului, de pe malurile Senei pe plaiurile natale ale Bucovinei.
    Că Paul Celan a devenit o legendă a literaturii de limbă germană a celei de-a doua jumătăţi a secolului XX - este evident. Ipostaza mitică, postumă, a nefericitului poet face însă explicabil tocmai interesul major faţă de latura nevăzută, faţă de viaţa intimă a autorului, interes alimentat, ca deobicei în cazul marilor personalităţi ale culturii şi de o firească propensiune a cititorilor spre voyeurism. Ca deobicei în astfel de cazuri, se pune întrebarea în ce măsură lectura memoriilor, jurnalelor, corespondenţei (amoroase chiar) a unor scriitori, explică opera... Răspunsurile variază, fireşte, de la caz la caz în măsura în care (în situaţia dată, corespondenţa amoroasă) tematizează actul creaţiei literare. Corespondenţa lui Paul Celan cu Gisèle explicitează de pe terenul biografiei nu puţine din complicatele şi uneori ermeticele constelaţii semantice ale poemelor sale. Căsătoria lui Celan cu Alix Marie Gisèle de Lestrange, vlăstar al unei străvechi familii de aristocraţi catolici, a fost mijlocită de prietenul lor comun Isac Chiva. Gisèle era o tînără studentă în arte plastice iar Celan încă nu era celebru... Schimbul epistolar dintre cei doi începe în 1951 şi ia sfîrşit în 1970, odată cu moartea poetului. Scrisorile au rămas în posesia fiului lor, Eric, născut în 1955, semănînd uluitor cu tatăl său. Deşi predestinat să devină poet (prenumele fiind formula anagramată a imperativului verbului francez "a scrie" - Ecris!), Eric se dedică prestidigitaţiei, în fond, tot unei activităţi miraculoase.
    Corespondenţa scrisă în franceză dezvăluie unul din episoadele cele mai puţin cunoscute ale biografiei poetului, adică exact creşterea renumelui său literar în Germania, ţară în care a refuzat să trăiască dar pe care a vizitat-o în repetate rînduri, întorcîndu-se de fiecare dată în Franţa cu un gust amar... în pofida premiilor atribuite. Scrisorile mai spubleră însă şi o legendă: cea a unei căsnicii nefericite cu Gisèle, căci ele sînt dovada dragostei profunde ce-i unea pe cei doi, în pofida unor infidelităţi ale lui Paul Celan (între ele, cea mai ilustră fiind iubirea pentru Ingeborg Bachmann, despre care Gisèle era informată. Soţia poetului se apleacă chiar asupra versurilor "rivalei sale" cu înţelegere şi empatie). Între multele revelaţii pe care lectura acestei corespondenţe le rezervă de-acum cititorilor din Germania şi Franţa, se află şi episodul tragic al rătăcirilor mintale suferite de poet, internările sale succesive în clinicile de psihiatrie, accesele de violenţă la care s-a dedat, culminînd cu tentativa de a-şi omorî soţia... Pentru Celan, poezia rămîne ultimul parapet ridicat împotriva maladiei ce-i întuneca minţile. În martie 1970, Celan este invitat de Societatea Hölderlin la Stuttgart. Printr-o tragică ironie a destinului, aceasta fusese fondată chiar de Goebbels în 1943. Paul Celan ştia acest lucru. Totuşi, citeşte din ciclul de poeme Lichtzwang. Ulterior, deplînge faptul că poemele sale au fost trecute cu vederea sau chiar neînţelese. La cîteva zile după prezenţa sa la Stuttgart, îl întîlneşte din nou pe Heidegger. Cutremurat, filozoful confirmă suferinţa incurabilă a poetului... Trei săptămîni mai tîrziu, Paul Celan îşi caută moartea în apele Senei. În calendarul său, pe data de 19 aprilie 1970 stătea înscris mesajul: "Départ. Paul". Iar pe masa de lucru, a rămas deschis volumul cuprinzînd biografia lui Hölderlin. La pagina 464, Celan subliniase următorul pasaj: "Uneori geniul se întunecă şi se cufundă în fîntîna amară a sufletului său". Constatarea o făcea, tot într-o scrisoare, Clemens Brentano.
    După moartea lui Celan, Gisèle este sfătuită de familia ei să încheie în sfîrşit "o căsătorie potrivită". Pretendenţii nu lipseau. Dar Eric mărturiseşte că mamei sale nici prin gînd nu i-a trecut aşa ceva, purtînd pînă la sfîrşitul existenţei verigheta care-i mai lega viaţa de destinul marelui poet.

Rodica Binder
Deutsche Welle Köln, aprilie 2001

P.S.: Independent de prezenţa Germaniei la Salonul de carte de la Paris, se cuvine semnalaltă şi o premieră absolută: opera Celan, spectacol prezentat de teatrul muzical Semperoper din Dresda. Libretul acestei ciudate creaţii muzicale este semnat de regizorul Peter Müssbach. Realizatorul spectacolului - compus din 36 de scene şi 7 acte - este Peter Ruzickas... Ambii sunt atraşi de corelaţiile posibile între episoadele de viaţă, textul poetic şi stările de spirit generate de lectura unor poeme. Prin-tr-un demers asociativ, într-o atemporalitate rezultată din întrepătrunderea permanentă a secvenţelor copilăriei, tinereţii şi maturităţii poetului, din schimbarea de décor - Paris, Bucovina, Bucureşti - Ruzickas şi Müssbach alternează şi codurile de expresie scenică. Partitura muzicală, secvenţele vocale, proiecţiile de imagini filmice pe un mare ecran, stîrnesc în memoria culturală a spectatorilor, impresii asemănătoare cu cele lăsate de creaţia u-nui Gustav Mahler. Să se datoreze oare acest paralelism simplului fapt că Mahler şi Celan proveneau dintr-un spaţiu comun, din nefericire dispărut, al culturii europene? (R.B.)