Clovnul, metafora centrala a operei: un amestec de umor si ironie

Prima intalnire dintre mine si Norman Manea s-a desfasurat intr-un cadru destul de comic. Ne-am descoperit alaturi, imbracati ca pompierii, cu mantale groase de panza cerata si cu o gluga care ne slutea, in mijlocul unei multimi de oameni impopotonati in acelasi chip. Era in toamna 1993; participam amandoi la o intalnire a scriitorilor la Toronto si fuseseram dusi sa vedem cascadele Niagarei - "a doua deziluzie a calatoriei de nunta", cum le numea Oscar Wilde - de ai carei stropi acea imbracaminte trebuia sa ne protejeze. Fiecare grup organizat - in acel caz un grup care ii cuprindea pe unii dintre cei mai mari scriitori in viata - a fost constrans sa se intoarca in timp la fericita conditie a unei clase de scoala, silita sa vada lucruri care nu o interesau defel si sa dea ascultare profesorilor si ingrijitorilor scolari, travestiti in cele mai diverse roluri sociale, dar solidara in a face galagie, a provoca dezordine si confuzii si a sabota, in limitele posibilului, programul. Acelasi lucru s-a intamplat acum cateva saptamani la Triest, cu ocazia unui seminar al Aspen Institut-ului cand participantii, mari nume ale politicii, economiei si culturii italiene si straine, au fost dusi seara in grup sa vada focurile de artificii, precum copiii la circ. Dar si in cazul acesta am fost bucurosi pentru ca este totdeauna placut sa mergi la circ.

Circul este o metafora centrala a operei lui Manea; vorbisem deja despre aceasta atunci cand, si datorita acelei atmosfere grotesti, s-a nascut o sincera prietenie. Nascut in 1936 in Romania si din 1988 rezident in Statele Unite, Norman Manea a trait in miezul infernelor secolului, de la lagarul nazist la cosmarul regimului lui Ceausescu, prezente si in ultima sa carte publicata in Italia, acest "bellisimo" Octombrie, ora 8 (Il Saggiatore). In cartile sale - romane si eseuri, dintre care unele cunoscute in Italia gratie excelentei traduceri a lui Marco Cugno, precum Un paradis fortat (Feltrinelli) si Clovn: Dictatorul si Artistul (Il Saggiatore) - Manea surprinde, cu magistrala forta, grotesca spectralitate a totalitarismului, care absoarbe existenta in toate aspectele si sentimentele si o transforma intr-o metafora dureroasa, tragicomica si chinuitoare a conditiei umane. Heinrich Bšll il considera ca pe unul dintre scriitorii care merita in cea mai mare masura sa fie cunoscut. Si la Bard College din New York unde preda, el transmite amestecul sau de umor si ironie, acea humanitas mittel-europeana in care ne-am recunoscut si pe care el a definit-o ca o vocatie comuna a ambiguitatii, a interogatiei, a incertitudinii, a ironiei, o predilectie pentru himere, pentru sciziuni si fragment. A conversa cu el inseamna a vorbi putin in gluma si putin pentru a nu muri.

Nimic in lume nu mai este suficient de scandalos pentru a fi memorabil

Opera dumneavoastra este imbibata de exil, se naste din exil. O experienta desigur dureroasa, dar si creatoare: fiecare creatie presupune o pierdere, un exod; fara exilul din Troia, Eneas nu ar fonda Roma. Exodul este necesar Istoriei Sacre. Astazi exilul este o conditie, materiala si interioara, tot mai raspandita...

Instrainarea s-a extins astazi la vaste categorii de dezradacinati. Dar initierea artistului in existenta si in creatie a fost, dintotdeauna, o initiere progresiva in exil. In cazul meu, initierea a fost precoce, cand nu stiam inca nimic despre arta sau despre modernitate: la cinci ani, in timpul nazismului, intr-un lagar de concentrare. Apoi, printr-o sarcastica simetrie, la cincizeci de ani, in 1986, cand dictatura socialista m-a fortat sa parasesc Romania. De data aceasta era un exil eliberator. Doar ca in fericitul exil al eliberarii, cand puteam, in sfarsit, sa vorbesc liber, mi-a fost taiata limba... Exilul lingvistic este, pentru scriitor, o ardere in profunzime, Holocaustul sau... Dar familiarizarea mea cu conditia exilului nu deriva doar din asemenea situatii extreme. M-am format si deformat in exilul interior al unei societati inchise, pervertite, amestec bizantin de demagogie, mizerie si teroare. Scrisul meu este rezultatul creator al "dezradacinarii" locuind in fisura, in incertitudine, in desertul in care LŽvinas vedea adevarata sursa a spiritului, capabil sa inlocuiasca solul prin litera. Din punct de vedere literar, tema traita, a exilului, nu mi se pare un handicap sau o excentricitate. Exprima esenta insasi a individualitatii mele, dar, pot sa spun, si a contemporaneitatii noastre.

Totalitarismul, experienta centrala a secolului, nu consta doar in manifestarile extreme de violenta, ci si intr-o mai subtila pervertire si golire cotidiana. Si acesta este limbul in care penetreaza literatura...

Da, cartile mele reprezinta adesea "zona cenusie", mecanismul larvar al degradarii, cand viata reala se refugiaza in subterane, creandu-si iluziile, capcanele si trucurile supravietuirii, creand, insa, treptat, si un ins al duplicitatii, simetric - desi opus - opresorului cinic, care dirijeaza mascarada de la suprafata. Politica si politicienii devin abjecte intruchipari ale Puterii absolute. Arta, fracturata si ea, rezultat al stimularii si al compromisului reciproc intre etic si estetic, haituita de catre Cenzor, de Informator si de Circul minciunii generalizate, codificate, baroce, continua, totusi, sa fie nu doar o provocare, ca pretutindeni, ci devine, tocmai din cauza libertatii pe care o pastreaza, fie si partial, Inamicul.

Barbaria s-a perpetuat, cum stim, si dupa prabusirea nazismului si a comunismului. Este suficient sa ne gandim la genocidul si masacrele din atatea locuri. Avem destule motive sa ramanem sceptici fata de capacitatea omului de a invata din ororile Istoriei. Societatea deschisa, democratica, traverseaza si ea o criza a decentei, generozitatii, grandorii. Un spectacol instructiv, dar si trist, adesea.

Elementul clovnesc pare sa fie, pentru dumneavoastra, o cheie de bolta spre a intelege lumea, chiar si oroarea... Ma gandesc, de exemplu, la grotescul colaj narativ-eseistic, subversiv din Anii de ucenicie ai lui August Prostul...

Cine a trait sub spectrul funest al Autoritatii poate ca este mai sensibil fata de aliatul dintotdeauna al pagubosilor, Bufonul. Emblema Clovnului sintetizeaza o viziune a existentei. Istoria ca Circ, individul ca identitate tragicomica, destinul uman ca sinteza burlesca. Tragedia umana devorata de o tragedie si mai mare: comedia. Masca caricaturala, parodica, rasul putin idiot, agresiv, dracesc, intelept, rasul gratuitatii absolute. Blasfemia si carnavalul conlucreaza grotesc in istoria umana. Sub dictatura, deriziunea eretica devine obsesie. In democratia capitalista de consum, blasfemia apare doar in zone limitate, sub forma de scandal, instantaneu carnavalizat. Un carnaval care aspira, fara succes, la blasfemie. In marea piata libera carnavalesca a lumii de azi, nimic nu mai pare demn de atentie, daca nu este scandalos, dar nimic nu este destul de scandalos pentru a deveni memorabil.

Exista totusi si o clovnerie picaresca, vesela, umana, care poate fi un mod de a rezista si de a iubi, de a lua in deriziune idolii si de a apara viata. Si Schlemihl din traditia iudaica - un sarman caruia totul ii merge pe dos, precum vagabondului lui Charlot, dar care niciodata nu ramane invins in capacitatea de a trai si a iubi - e un clovn afectuos, nu sinistru. A rade este cateodata un mod de a fi liberi si a iubi... Dar la ce lucrati acum?

La doua carti memorialistice, care convoaca eseistica si proza sa colaboreze intr-un mod distinct: Intoarcerea huliganului si Variante la un autoportret. Sper sa apara in anii urmatori. Mai departe, vom vedea: "Daca traiesc pana maine" - cum obisnuia Tolstoi sa incheie in fiecare zi paginile jurnalului sau.
 
 

Prima editie italiana la

Sera e riva, Mondadori, 199